Alte expoziţii şi „memento”-uri artistice după 30 de ani

Jurnal cultural

65
13 minute de lectură

În continuare despre evocările expoziţionale şi artistice ale revoluţiei din decembrie 1989.

Tragediile fac imposibilă arta; şi totuşi…

O reflecţie mai generală, în ideea că artiştii sau măcar o bună parte dintre ei refuză să avanseze cuminţi în direcţia pe care le-o indică istoria politică: îşi aleg traseele pe care şi le doresc, fac ce le trece prin cap, merg, dacă vor, şi „în contra curentului”. Chiar şi-atunci când se instaurează puteri totalitare: le-nfruntă sau le ocolesc, sunt uneori subversivi ori doar „rezistă prin cultură”, ies şi-n public, dacă se poate, sau scriu, pictează, compun la ei acasă, pentru mai târziu. Rebeli, „nealiniaţi” prin chiar „natura” lor, artiştii adevăraţi sfidează constrângerile şi-şi instituie propriile lor reguli de mişcare liberă.

Însă există şi momente ale istoriei în care nici măcar legile nu mai contează, cum a spus de mult Cicero, iar „muzele”-şi pierd glasurile: „Inter arma silent leges”, modulat ca „Inter arma silent musae”. Aşa se-ntâmplă când se produc marile tragedii colective, precum războaiele mondiale, Holocaustul şi – vai! – atâtea alte confruntări şi crime în masă din bilanţurile fiecărei naţiuni în parte.

Şi totuşi… dacă nu artă de-amorul artei, în pură „gratuite”, crizele provoacă mărturii cutremurătoare, pe care le vom integra cândva în istoria literaturii ori a imaginilor foto-video, bunăoară. Şi-ar fi şi exemple de inşi inspiraţi, atât de izolaţi în himerele lor încât se dovedesc capabili să „uite” ce se-ntâmplă dincolo de pereţi şi să-şi vadă înainte de lucru. Vor fi – poate – blamaţi pentru cinism; sau nici nu se află – eventual – de partea bună, morală a istoriei. Însă… cine poate impune artei reguli stricte?!

Există – apoi – arta despre tragedii, compoziţiile din categorii precum „romanul istoric”, „filmul istoric” şi din alte specii evocatoare. Aşa şi expoziţiile bucureştene pe care le-am semnalat, cu fotografii şi portrete despre revoluţia noastră din 1989 sau despre „rezistenţii” din perioada comunistă…

La Satu Mare: documente, conferinţe, o „instalaţie” şi-un monument

Vor fi fost reconstituiri vizuale ale evenimentelor din decembrie 1989 şi la Timişoara, şi pretutindeni în ţară. Am avut ocazia să văd, pe 25 noiembrie, 2 mici expoziţii la Satu Mare, în avanpremiera inaugurării unui monument consacrat rezistenţei anticomuniste, realizat de sculptorul băimărean Györi Csaba, „regia” întregului proiect aparţinându-i faimosului muzician şi artist multimedia Mircea Florian, prin naştere şi formaţie „preuniversitară”… sătmărean, până la studenţia bucureşteană.

Prima expoziţie de la Satu Mare: EUnderground, realizată de socioloaga Valentina Pricopie şi de un grup de colaboratori şi masteranzi, cu imagini şi mici naraţiuni despre mişcările artistice „subterane” din ţările Europei Centrale. De la noi – literatură, teatru şi cinema, muzică rock. În impozanta Casă sătmăreană a Meşteşugarilor s-au şi proiectat mici filme retrospective realizate de tinerii angrenaţi în proiect.

Tot acolo – o expoziţie-colaj de fotografii şi documente privitoare la Cornel Chiriac, legendarul disc-jockey al emisiunii pop-rock Metronom de la Radio Bucureşti, ulterior de la Europa Liberă, realizată (expoziţia) la  Bucureşti de echipa Muzeului Naţional Cotroceni, cu sprijinul unor colecţionari pasionaţi. Ambele (expoziţii) – itinerate şi-n alte locuri, în alte spaţii, în ţară şi-n străinătate. Însoţite la Satu Mare de conferinţe susţinute de Valentina Pricopie şi de autorul Jurnalului cultural.

Am revenit acolo pe 18 decembrie pentru alte 2 prezentări, a criticului plastic Adrian Guţă şi a aceluiaşi cronicar, despre nonconformismul artelor vizuale sub regimul comunist, cu proiecţie de imagini experimentale, subversive, concludente. În foaierul de la etaj, în faţa sălii de conferinţe – o remarcabilă „instalaţie” istorico-politico-teatral-scenografică semnată de dramaturgul Visky András şi de creatoarea de decoruri Fornvald Gréti, „punere în scenă” a dosarului de urmărire a lui Visky şi a soţiei lui în anii ’80, de către Securitate, soldată cu traume şi cu o dureroasă pierdere nedorită de sarcină. O încăpere din pereţi de polistiren cenuşii, ca de „celulă”, sugestie de spaţiu carceral, cu fotografii pe pereţii interiori şi cu pagini din dosar, cu alte „rafturi” de arhivă totalitară, iar în centru – un scaun ginecologic din metal, cu aspect de mecanism de tortură…

Am putut fotografia şi Monumentul rezistenţei anticomuniste, al lui Györi Csaba, deja amplasat în piaţeta Centrului civic din Satu Mare, dezvelit oficial pe 22 decembrie: o lucrare valoroasă, gândită într-o geometrie dramatică, fracturată, zimţată, în acord tensionat cu decorativismul brutal, „brutalist” al contrucţiilor masive de beton din jur.

Audio: e-Vocare 1989

Dacă tot l-am pomenit pe Mircea Florian: artistul a mai propus un proiect pentru aniversarea tri-decenală, de astă-dată personal: e-Vocare, cu desprinderea vocalei iniţiale în maniera „electronică” a zilelor noastre („e-mail” = „poştă electronică” ş.a.m.d.), încât restul vocabulei să facă referire la universul sonor, la „voce”, la „vocile” revoluţiei de-atunci şi-ale rememorării de-acum.

În faţa Galeriei Uniunii Artiştilor Plastici din Timişoara şi-n interior, în Piaţa Rozelor, şi pe esplanada Teatrului Naţional din Bucureşti, în Piaţa Universităţii, spaţii ale eliberării din 1989, Mircea Florian și colaboratorii din proiect, muzicienii şi tehnicienii Dragoş Andriana, Octavian Diaconescu, Alexandru Baltă şi Andrei Fiuciuc, au montat difuzoare în care s-au auzit „în buclă” înregistrări audio cu voci, strigăte şi răpăituri de gloanţe din urmă cu 30 de ani, absorbite în fundaluri sonore gândite de Florian, discrete la start, apoi în creştere, monotone, pe câte-o notă mult-prelungită, „mocnind” până la izbucnire, percuţie, scandări cu „Li-ber-ta-te!”, „Jos Cea-u-şes-cu!”, „Fă-ră vio-len-ţă!”, „A-le-geri li-be-re!”, rafale de împuşcături, alte zgomote ambientale, fraze melodice prelucrate electronic, distorsionate, „ţipate” ori „plânse”, câteodată ritmate, într-o polifonie disimulată în austeritate, în atmosferă de recviem, cu bătăi de clopote la final.

Locuri ale revoluţiei în care ce-a fost s-a auzit din nou şi şi altfel, ca „e-Vocare”. Creaţie a unuia dintre cei mai interesanţi artişti experimentali români ai ultimei jumătăţi de secol, devenit chiar în decembrie 2019, incredibil, …septuagenar (născut pe 5 ale lunii): „happening” audio-ambiental, sonoro-istoric, documentaro-electronic sau cum să-l mai categorisim?!…

Video: artă pentru cei care-au făcut posibilă arta

Un amplu „gest” colectiv de comemorare artistică a gândit excepţionala graficiană şi promotoare de proiecte artistice Anca Boeriu, sub un titlu într-adevăr „gestualist”, poate că puţintel preţios-grandilocvent în restul formulării: Gest pentru eroi. În subtitlu: Rememorare Refacere Recunoaştere.

În 5 locuri din Bucureşti, şi anume ARCUB, Muzeul Naţional Cotroceni, Teatrul Naţional, Muzeul Naţional al Literaturii Române şi Galeria Galateca de la parterul Bibliotecii Centrale Universitare, au fost amplasate în zilele de dinaintea lui 22 decembrie ecrane-plasme pe care au rulat continuu imagini cu care 154 de artişti au răspuns apelului de a omagia victimele revoluţiei: spoturi video realizate special sau oferite în semn de susţinere a „gestului” comemorativ, mici naraţiuni în imagini, interviuri sau filmări de lucrări statice, astfel „donate” simbolic. Dintre „contributori”: Ionuţ Theodor Barbu, Anca Boeriu, Marius Burhan, Alina Codin, Teodora Coltofean, Dana Constantin, Bogdana Contraş, Reka Csapo-Dup, Devis Grebu, Radu Igazsag, Eugen Vasile Iovan, Oana Isar, Emilia Kiss, Adriana Lucaciu, Laurenţiu Midvichi, Liviu Nedelcu, Christian Paraschiv, Bogdan, Magdalena, Maria şi Ştefan Pelmuş, Elena şi Marcel Scutaru, Vasile Tolan, Lucian Ţăran, Gheorghe Zărnescu, Mihai Zgondoiu şi muzicianul Tudor Chirilă. Participanţii au fost – de fapt – mult mai mulţi decât 154, căci la filmări au participat numeroşi cameramani şi personal auxiliar. De asemenea, au furnizat texte însoţitoare – între alţii – regizorul Alexa Visarion şi iarăşi cronicarul Jurnalului cultural, cu notele introductive din secvenţa următoare:

Artă pentru tinerii şi mai puţin tinerii care-au făcut posibilă arta

Suprimarea libertăţilor în dictaturi afectează adânc vieţile oamenilor; evident, şi pe-ale artiştilor. În grade diferite, în funcţie de duritatea sistemelor totalitare: limitările, încorsetările, cenzura restrâng spaţiile de mişcare ale creativităţii, pentru ca, la limită, în variantele „tari”, de maximă duritate, însoţite de represiuni feroce, să nu mai fie acceptate în spaţiul public decât compoziţiile propagandistice. Regimurile comuniste aşa au fost la începuturi, apoi s-au relaxat, s-au „dezgheţat” şi le-au permis cetăţenilor şi şi artiştilor libertăţi considerabile. Mai târziu situaţia s-a degradat, nimeni n-a mai crezut în ceea ce dictaturile… „dictaseră” în numele ideologiei egalitariste, promiţând, demagogic, o lume perfectă, şi popoarele şi-au cerut înapoi libertatea toată, neîngrădită.

(Cât despre libertatea interioară, a fiecărui om şi a artiştilor, mai mică ori mai mare, în democraţii şi sub dictaturi, fără riscuri sau înfruntându-le – e-o altă poveste!)

Regimul comunist din România a fost pulverizat – se ştie – de-o revoluţie sângeroasă, în decembrie 1989, cu multe victime, tineri şi mai puţin tineri împuşcaţi pe străzi, unde ieşiseră să-şi strige revolta şi să se-alăture euforiei eliberării. Dacă ei au făcut posibilă democraţia, fireşte că societatea-ntreagă le păstrează, cu mare recunoştinţă, amintirea. Iar dacă ea, libertatea, face posibilă arta, cu-atât îi vor uita mai greu artiştii, care le pot oferi, simbolic, proiecţiile imaginaţiei lor. Unii o fac explicit, în figuraţii realiste, în timp ce alţii, evitând riscurile ilustrativismelor celebrative, formale, grandilocvente, reacţionează aluziv sau doar îşi dedică lucrările celor care şi-au dat vieţile pentru libertatea fără de care – da! – arta nu e posibilă…

Să păşim cu grijă…

Anca Boeriu a mai propus un proiect comemorativ, de astă-dată individual, la TNB, în aer liber, lângă intrarea la Sala Studio: Păşesc cu grijă.

De-a lungul carierei sale, reputata graficiană şi-a diversificat tehnicile de lucru, una dintre formulele pe care le-a cultivat fiind şi aceea a desenului… din tablă, realizat prin decuparea cu foarfeci speciali a materialului tare şi-n acelaşi timp moale, în care, tăindu-l, trasezi – în fond – contururi, rămânând într-o bidimensionalitate grafică care sugerează totuşi, prin grosimea abia sesizabilă a suportului, volumetria. Acum, Anca Boeriu a „schiţat” pe tablă maroniu-sângerie 12 corpuri circhite, contorsionate, plus un al 13-lea alb, pe ele fiind desenate şi trăsăturile feţelor, degete şi unghii, şi le-a culcat la orizontală, lăsându-le privirilor celor care trecut, din 23 decembrie şi până pe 10 ianuarie, deci începând cu „a doua zi”, cind au început, în 1989, să se numere victimele.

Mic text al autoarei, imprimat pe afiş: „În decembrie 89 păşeam cu grijă prin locurile unde au murit Ei. Încet, încet, am început să merg repede, să râd, să vorbesc tare, să uit. După 30 de ani simt că trebuie să păşesc cu grijă printre trupurile lor strânse la pământ”.

Nu doar postura, ci şi numărul de 13 siluete a fost semnificativ: victime ale revoluţiei, răpuse, doborâte la pământ, şi totodată personaje ale unui alt soi – ori esenţialmente acelaşi?… – de „Cină dea de taină”, cu 12 comeseni plus protagonistul alb, jertfă sacrificială. Poate că unii spectatori ai teatrului au trecut grăbiţi să intre la spectacole, însă vor fi fost şi unii care-au înţeles ce şi cum, care-au păşit cu grijă… ■

[adrotate group="1"]

LĂSAȚI UN COMENTARIU

Comentariul:
Introduceți numele