Băncile naționale de dezvoltare sunt iar la modă

    Ele vor să fie profitabile, dar sunt prost echipate pentru asta

    48
    7 minute de lectură

    Verificarea realității

    Ediția tipărită | Finanțe și economie – 7 martie 2019

    TONY OKPANACHI ar putea fi un dealer din city-ul londonez sau de pe Wall Street. Cu cravata sa șic și un zâmbet cuceritor, el își povestește cariera de 28 de ani de finanțist de anvergură, de la MBA la ultima sa slujbă ca director al Ecobank, o bancă panafricană. Spune că profiturile sunt importante și respinge subvențiile pentru micile întreprinderi, numindu-le „larghețe guvernamentală”. Totuși, aparențele sunt înșelătoare. „Sunt economist ca formație și bancher comercial ca profesie”, spune el. „Acum, sunt bancher de dezvoltare”.

    Okpanachi este șeful Băncii de Dezvoltare din Nigeria (BDN), o bancă de finanțare pentru firmele mici care a început să funcționeze din 2017. Instituția sa face parte dintr-un șir de bănci naționale de dezvoltare (BND) care s-a extins în întreaga lume. Kevin Gallagher, de la Universitatea din Boston, și Rogerio Studart, de la Universitatea Federală din Rio de Janeiro, estimează că există peste 250, cu active totale de 4,9 trilioane dolari, de patru ori mai mari decât cele ale consoartelor lor multilaterale. Țările sărace reprezintă peste trei sferturi din total, dar BND-urile sunt populare și în lumea dezvoltată. Franța și Canada au deschis recent trei astfel de bănci. Myanmar și Ghana deschid unele noi. În mod neobișnuit, Marea Britanie nu are nicio BND, dar unii politicieni și-ar dori una.

    BND-urile sunt o specie unică. În general deținute de stat, ele dau împrumuturi în urma misiunilor stabilite de guvern. Ele se ocupă de cei care sunt adesea neglijați de bancherii comerciali, împrumutând firmelor mici, fermierilor sau exportatorilor sau finanțând proiecte de infrastructură. Multe bănci, precum cea a lui Okpanachi, încearcă să împace scopul cu rentabilitatea. Punerea acestui deziderat în practică nu este ușor de făcut.

    Resurgența BND-urilor urmează unor decenii de declin. După al Doilea Război Mondial, statele le-au angajat în finanțarea reconstrucției (de pildă, KfW din Germania) sau pentru asistarea industrializării (BNDES din Brazilia). Ele s-au trezit însă rapid în centrul unor lupte ideologice. Susținătorii intervenției statului le vedeau ca pe ceva care închide goluri de finanțare. Oponenții considerau că ele distorsionează piețele. Pe măsură ce „Consensul de la Washington”[ asupra pieței libere câștiga teren în anii ’80, multe bănci și-au redus activitatea sau au fost privatizate.

    A fost nevoie de criza financiară globală din 2007-2008 pentru ca limba pendulului să revină la loc și să se oprească la mijloc. „Am evoluat de la discursul războiului rece, state contra piețe”, spune Studart. Decidenții politici de acum favorizează BND-urile pentru rolul lor contraciclic. În 2007-2009, portofoliul lor total de împrumuturi a crescut cu 36%, de trei ori mai repede decât al omoloagelor lor private. Rezistența lor reflectă finanțarea stabilă. Puține se bazează pe depuneri, iar garanțiile de stat le permit multora să acceseze ieftin piețele.

    Rolul lor în finanțarea infrastructurii este și mai popular, acesta promițând creșteri de productivitate. Columbia a folosit o astfel de bancă pentru a cheltui miliarde pe un program de construcție de 8.000 km de drumuri. Banque Publique d’Investissement din Franța a finanțat 12 miliarde de dolari în acțiuni și datorii pentru 4.000 de start-up-uri în 2017.

    Modelul restructurat câștigă sprijin atât de la tipurile etatiste, care se bucură de recâștigarea controlului asupra politicii industriale, cât și de la liberali, cărora le place să finanțeze antreprenorii fără să tragă de sforile fiscale. Faptul că BND-urile sunt o mare biserică este de ajutor. Câteva sunt uriașe: Banca de Dezvoltare a Chinei are active de 2,4 trilioane de dolari – jumătate din totalul global. Unele sunt pești mari într-un lac mic: Banca de Dezvoltare din Bhutan operează un sfert din sistemul bancar al regatului himalayan. Jumătate din BND-uri țintesc anumite sectoare; restul au mandate mai largi. Gustul lor pentru împrumuturi directe sau engros, ”cu ridicata” variază și el.

    Ceea ce unește BND-urile moderne este dorința de a rezolva eșecurile pieței într-o manieră prietenoasă cu piața. Pentru a face asta, ele se străduiesc să adopte cele mai bune practici ale omoloagelor lor comerciale. Multe sunt acum conduse mai profesionist. Ele încearcă să mențină echipe suple și să fie profitabile. Caută independență financiară față de patronii lor politici. Doar un sfert primesc transferuri regulate de la buget. În schimb, multe se bazează pe împrumuturi ieftine de la instituțiile multilaterale și de la țările bogate. Cele mai multe folosesc și piețele internaționale ale datoriilor.

    Puține BND-uri reușesc însă să scape de forța gravitațională. E dificil să împrumuți acolo unde alții se tem să pășească. Evaluarea riscului firmelor mici, ale proiectelor lungi sau ale noilor tehnologii necesită personal calificat și sisteme sofisticate. Multor BND-uri le lipsesc acestea. Ele încearcă, de asemenea, să dea împrumuturi la dobânzi convenabile, așa că adesea subevaluează riscul. În ciuda finanțării lor ieftine, cele mai multe au o rentabilitate scăzută. Destule au rapoarte de credite neperformante peste media națională. Unele, precum Bandesal din El Salvador sau Banca de Dezvoltare din Uganda, au debitori care nu plătesc peste o treime din împrumuturi.

    De aceea, garanțiile de finanțare guvernamentală sunt vitale pentru viabilitatea lor. Asta face să fie esențial ca independența lor operațională să fie consfințită de o guvernanță puternică. Dar adesea nu este așa. Consiliile de administrație sunt dominate de persoane desemnate de guvern. Mandatele sunt vag definite, ceea ce lasă alocațiile de fonduri vulnerabile la influența din partea oficialilor sau a intereselor private. Brazilia oferă o poveste demnă de reținut. BNDES a folosit subvenții de stat pentru a impulsiona împrumuturile, iar portofoliul său de credite a atins 10% din PIB în 2011. „O mare parte din bani a ajuns fie în buzunarele acționarilor, companii recipiente, sau în proiecte proaste”, spune Vinicius Carrasco, un fost director. Inflația a devenit galopantă și a fost urmată de o creștere punitivă a ratelor de dobândă. Carrasco a făcut parte din echipa care a supravegheat o schimbare cu 180 de grade în 2016.

    Un compromis final este ideea că sarcina BND-urilor ar trebui să fie una temporară. „Cel mai mare succes al unui program KfW este când nu mai este necesar”, spune Jörg Zeuner de la banca germană de dezvoltare. Speranța este că, pe măsură ce se dezvoltă sectoarele și țările, BND-urile vor folosi forme mai puțin directe de finanțare, cum sunt garanțiile, ca să atragă băncile comerciale, și apoi să se retragă discret. KfW face acest lucru din 1948. Multor BND-uri le lipsesc însă datele sau cadrul pentru a evalua progresul real. Iar unele se luptă să găsească activități relevante, după ce sarcina lor primară a fost îndeplinită. Dacă prea multe devin soluții în căutarea unei probleme, armistițiul de la baza renașterii lor ar putea să se dezagregheze.


    Acest articol a apărut în secțiunea Finanțe și economie din ediția tipărită a The Economist, sub titlul „Verificarea realității”

    [1] Consensul de la Washington este un set de 10 măsuri de politică economică, ce sunt considerate a constitui pachetul „standard” de reforme promovate pentru țările în curs de dezvoltare de instituții cu sediul la Washington D.C., precum FMI, Banca Mondială și Departamentul SUA al Trezoreriei.

    LĂSAȚI UN COMENTARIU

    Comentariul:
    Introduceți numele