Cu taxiul prin lumea ideilor

Fie că avem carnet sau nu, tuturor ni se întâmplă să mai călătorim cu taxiul. De regulă, taximetriștii sunt oameni calmi, cu grațioasă bunăvoință față de circulația rutieră sinistră din Capitala noastră superb administrată de atâta amar de ani. Dacă-i taie unul fața, taximetristul zâmbește larg și, cu sau fără dinți, rostește cu o duioșie tristă: „Ia uite-l și pă prostu’ ăsta, cine i-o fi dat carnet?”. Sigur el știe clar cine i-a dat carnet, dar în timp a căpătat filosofica înțelegere superioară conform căreia un permis e un act gol de conținut.

Prostia la volan, la fel ca și talentul, nu ține de un document eliberat de poliția rutieră. „Dacă m-aș enerva la fiecare bou pă care îl văd, aș ajunge la balamuc”, zice taximetristul înțelept. „Dă-te bă, în p… lu’ mă-ta aia proastă!”, îl apostrofează pe unul care face dreapta de pe banda a treia. „L-ați văzut? Nu poți să te superi pe el. Când ești prost, ești prost. Dacă aș avea eu o putere, să zicem că aș fi ministru sau ceva, aș da o lege care să-i împuște pă toți proștii. Ai trecut pă roșu? Pac! Te-am împușcat. Să vedem – zice el cu o curiozitate bizară –, mai treci pe roșu?”. Mă întrebam dacă, logic vorbind, își dădea seama că ăla împușcatul nu mai avea cum să treacă pe roșu, fiind mort.

Dar el părea extrem de satisfăcut de reforma lui legislativă. La el viața, cu bune și rele, se reducea la trafic. Pretindea că nu se supără pe nimeni, dar pe toți cei care făceau greșeli rutiere i-ar fi ciuruit cu zâmbetul pe buze. „N-am, domne, nimic cu nimeni, toți suntem oameni, avem probleme, dar când îi văd pă aștia că să bagă în față la stop ca să plece ei primii… La pușcărie! Direct!”. Și cu ăia care intră pe contrasens? îl întreb eu timid. „Împușcat. Direct. În cap.” Se referea la faptul că, dacă l-ai fi împușcat în zona toracică, ar fi avut șanse să supraviețuiască și să intre iar, Doamne ferește, pe contrasens. Zic și eu cu jumătate de voce: nu vă supărați, vreo 5 milioane de români au plecat la muncă în străinătate.

Am mai rămas în țară cam 18 milioane. Dacă i-am împușca pe toți care fac greșeli de circulație, am înjumătăți populația. „Așa, și? Zice el. Am rămâne noi, ăștia, bunii.” Vreau să atrag atenția că nu vorbim aici de un anumit taximetrist, ci de o tipologie întreagă. Am călătorit cu taximetriști pesediști, am călătorit cu taximetriști peneliști. Toți, cu mici excepții de oameni stânjeniți și cu frică de Dumnezeu, ar fi împușcat pe cineva. Am mers și cu taximetriști nostalgici. Culmea e că erau tineri. „Nu era mai bine pă vremea lu Ceaușescu? Era!” își dădea el singur dreptate. „Munca era muncă, leafa era leafă, nu era hoți.” Dar matale nu ai trăit pe vremea lui Ceaușescu, îi ziceam eu. „Așa, și care-i treaba? Am mai citit și noi, dom’ profesor. Că doar n-om fi proști cu toții.” Aici m-a lovit! Sigur că nu eram proști cu toții, altminteri ne-ar fi împușcat colegul lui de mai sus. M-am întrebat de ce m-a numit, chiar și ironic, profesor. O fi barba mea deasă care să-l fi făcut să mă confunde cu un intelectual?… Și ce-ați citit? insist eu. „Nu e treaba dumneata ce-am citit eu, se enervează el.” Un fapt e cert: dacă-l întrebi pe unul care pretinde că citește (dar se vede după mutră că nu e cazul) ce a citit, se supără grav și riști să-ți iei bătaie. „Am citit, continuă el sarcastic, că Dragnea, Udrea, Băsescu și Iohannis e toți cinstiți. E, pă dracu! Hoți! Toți!” Zice el. „Ceaușescu nu era hoț. Era dictator, da nu hoț!” Ăsta era genul care credea că toată lumea e hoață cu excepția lui și a câtorva dintre rudele lui. Plus, evident, idolul lui. Comunicarea e inutilă cu astfel de oameni.

O altă tipologie. Mă urc într-un taxi și îi spun omului unde vreau să merg. „Domnule, zice el vreau să vă spun ceva grav.” Nu m-am speriat, eram obișnuit cu lucrurile grave. „Vreau să vă spun că v-am furat ceva.” Omul era diliu, abia mă urcasem în mașină, nu-l mai văzusem în viața mea. „Vreau să vă spun că v-am furat un zâmbet”, a hăhăit el satisfăcut. Nu zâmbeam, eram chiar trist, că dădeam numai peste ciudați. „Ați văzut, ați zâmbit!” Nu-l interesa ce cred, avea poezia lui și trebuia s-o recite. „Și mai vreau să vă spun ceva. Mama dumneavoastră este iubita mea!”

Am rămas un pic nedumerit. Mama are 72 de ani și nu e genul care se îndrăgostește de taximetriști cretini. Ați văzut? Nu v-ați prins! Ăla de dinainte avea impresia că sunt intelectual, ăsta mă crede prost. „Păi cine e mama noastră la toți? Natura, domnule! Pământul! Nu ne hrănește el pe toți la sânul ei? Deci eu iubesc natura, v-ați prins?” Cimilitura era la fel de tâmpită ca aia pe care i-a propus-o Sfinxul lui Oedip. Mă gândesc în sinea mea. Ce ar fi dacă, după ce cobor eu, se urcă în mașină un domn corpolent, un pic mai oacheș și mai intransigent, care îi cere ăstuia să îl ducă undeva în Ferentari. Cum credeți că ar reacționa corpolentul când i-ar spune taximetristul meu că i-a furat ceva și se culcă cu mă-sa?

Comentarii