De ce e expirată actuala formă de globalizare?

167
5 minute de lectură

Independent de ceea ce a primit denumirea în Franţa drept protestul vestelor galbene, cu care nu doresc să mă solidarizez, vreau să atrag atenţia că dacă se doreşte să se încarce populaţia cu tarife la utilităţi şi taxe până la nivelul veniturilor, se ajunge la sclavagism. Iar de aici ar rezulta că nu se doreşte crearea unei clase de mijloc care să economisească.

De fapt, cam prin asta se şi diferenţiază ultimele două mari crize. Cea recentă nu este una de supraproducţie ca aceea din anii ’30, pentru că greutatea s-a mutat, prin intermediul relaxării cantitative (QE), pe supraîndatorarea populaţiei.

Când e supraproducţie, preţurile scad şi se ieftinesc inclusiv activele. Însă QE opreşte scăderea preţului acestora din urmă. Iar la sfârşit se va vedea că, fără să se creeze venit disponibil şi o clasă de mijloc, nu se va putea ieşi din criză.

Fac o paranteză şi reamintesc că este posibil ca Stanley Fischer să-și fi părăsit înainte de termen postul de vicepreședinte Fed pentru că a realizat, probabil, că inflația nu este întotdeauna și pretutindeni un fenomen monetar, din moment ce banii din QE băltesc în bănci și nu reușesc să o provoace.

Inflația este o măsură a lipsei de eficiență în alocarea resurselor materiale, de muncă sau manageriale. Ea se exprimă, bineînțeles, „standardizat”, prin intermediul banilor, dar ei sunt puși în sistem pentru ca acesta să nu se blocheze și nu reușesc să umble la cauză, care-i de cele mai multe ori structurală.

Iată că politica monetară nu are, de fapt, un rol determinant, așa cum și-a dat seama, după toate probabilitățile, și ilustrul Fischer, ci politicile structurale și fiscale, cu sublinierea că e imposibil să se albească prin intermediul surplusului de bani inițiativele păguboase ale politicienilor. E simplist să spui că rezolvi toate problemele doar dacă umbli la dobânzi sau reprimi cererea agregată, așa cum susțin monetariștii.

Stanley Fischer, deci, a plecat fiindcă e posibil să-și fi dat seama de eșecul monetarismului, dar și de cel al formei de globalizare promovate în ultimii 25 de ani.

Revenind la firul principal, degeaba sunt făcuţi oamenii sclavi sau roboţei cu supraîndatorare (via QE), dacă e ţinut sus preţul activelor şi al materiilor prime. Bogaţii vor vedea că au probleme cu exercitarea puterii pe care le-o dă avuţia acumulată. De ce? Pentru că activităţile generatoare de profit vor fi supraevaluate. În ce sens? Cel care deţine capitalul doreşte să cumpere creativitate pentru care plăteşte un preţ de transfer pe relaţia profit-salarii, însă i se oferă în loc un mod de organizare corporatist.

Cu alte cuvinte, societatea e astfel construită încât finanţatorul să ia de la angajat creativitate. Dar formele moderne de sclavagism au înlocuit-o cu clişee şi marketing, în contextul în care au standardizat activitatea şi au reprimat competiţia pe fondul globalizării.

Se pot explica cele de până acum şi privind din alt unghi. Creativitatea e subminată de politic şi ajunge să fie supraevaluată din cauza barierelor fiscale puse. Ca urmare a acestora, toţi producătorii de bunuri de larg consum încep să le fabrice în China comunistă, la aceeaşi calitate, ceea ce invalidează principiul „sunt prea sărac să cumpăr un lucru ieftin”.

Dar mai important este că ceea ce numim capitalism nu mai stimulează performanţa. Pentru că principiile ce stau la baza funcţionării societăţii sunt defecte. Lumea evoluează cu creativitate, libertate şi alocarea capitalurilor pe criterii de piaţă, nu pe seama unui mod care le reprimă.

Nu modul de organizare trebuie să fie vioara întâi, ci creativitatea. Creativitatea şi libertatea trebuie puse înaintea disciplinei. Principiile, în faţa amenzilor. Nu ca în momentul de faţă, când observăm că efectul se substituie cauzei. Nu politicienii şi corporaţiile trebuie să fie stăpânii indivizilor, iar mâna invizibilă a pieţei nu trebuie să fie înlocuită cu cea politizată, care redistribuie resursele.

O societate de acest fel este, din păcate, una feudală, fiindcă încearcă să păstreze nişte privilegii prin moştenire şi interzice circulaţia elitelor ca urmare a limitării creării clasei de mijloc, ce alimentează elitele.

Şi cu riscul de a plictisi, sunt nevoit să reiau vechea litanie că în Evul Mediu o familie putea fi aristocrată şi putea deţine averi importante, putea fi una de duci, conţi, marchizi sau baroni vreme de sute de ani, independent de calităţile, talentele, caracterul sau morala sa.

Dar în condiţiile capitaliste moderne există ceea ce sociologii au numit „mobilitate socială”. Principiul activ al acestei mobilităţi, după sociologul şi economistul italian Vilfredo Pareto, este circulaţia elitelor. E vorba de faptul că întotdeauna există în vârful scării sociale persoane care sunt bogate şi importante din punct de vedere politic, dar aceste persoane – aceste elite – sunt mereu altele.

Deci, cine se năştea sclav în perioada medievală nu putea scăpa de acest statut şi se găsea într-un conflict ireconciliabil cu stăpânul său, ceea ce a fost speculat de Marx şi pus la baza mişcării socialiste. Numai că într-o societate capitalistă, există o continuă mobilitate: săracii se îmbogăţesc, iar descendenţii celor bogaţi îşi pierd averile şi devin săraci.

Sigur că aşa ar trebui să stea lucrurile. Acum se vede, însă, inclusiv la nivelul organizaţiilor care au impus capitalismul în vremea Revoluţiei Industriale, că s-au standardizat, ceea ce contravine principiilor progresiste pe baza cărora s-au întemeiat.

LĂSAȚI UN COMENTARIU

Comentariul:
Introduceți numele