Egalitarismul ca forță regresivă

96
4 minute de lectură
Foto: pixabay

Gustave Le Bon consideră că în ciuda tuturor teoriilor egalitariste și a inutilelor tentative de a elabora coduri de legi, diferențierea intelectuală nu poate decât să se accentueze, întrucât ea rezultă din necesitățile naturale pe care legile nu le pot schimba.

Progresele realizate în domeniul tehnicii sunt adevăratele motoare ale civilizației. Complicându-se pe zi ce trece, tehnica cere cunoștințe atât de vaste, inițiative atât de îndrăznețe, încât doar oamenii înzestrați pot să se înalțe la un asemenea nivel. Or, în vreme ce capacitățile elitei sporesc – subliniază Le Bon – , cele ale simplilor executanți se reduc. Astfel apar clase sociale distincte, separate de o prăpastie din ce în ce mai adâncă.

Iar acest lucru, evident, este cât se poate de enervant pentru cugetele pasionate de ideea egalitară, atunci când văd rolul elitelor crescând atât de mult, încât nimeni nu se poate dispensa de ele.

Doar elitelor li se datorează progresul științific, artistic, industrial, care conferă putere unei țări și prosperitate clasei muncitoare. Dacă astăzi un lucrător câștigă mai mult decât în trecut, acest lucru se datorează în special elitelor care ajung adeseori să trăiască în opulență și tocmai asta înfurie spiritele egalitare, deși, în realitate, ele oscilează între bogăție și faliment.

Pentru că am discutat însă de clase și egalitarism, poate că ar trebui să analizăm teoria plusvalorii, a lui Karl Marx.

El spune că proletarul primește un salariu care reprezintă, de pildă, bunuri de consum ce pot fi produse în trei zile, dar el muncește cinci zile pentru acest venit. Cele două zile constituie profitul patronului sau plusvaloarea, după cum se exprimă filosoful german. E ceva greșit în această analiză?

Da, lipsește esențialul. Marx nu vede posibilitatea ca patronul să și piardă. Ce se întâmplă dacă pe piață consumatorii nu sunt dispuși să plătească pentru acel bun? Patronul pierde. Muncitorul nu, deoarece a fost plătit. El poate pierde cel mult posibilitatea unor salarii viitoare, ca urmare a falimentului patronului.

Patronul, însă, se decapitalizează. Deci, întâi, patronul îl degrevează pe muncitor de un risc mai mare. Apoi, și poate mai important – după cum observa Böhm Bawerk – , muncitorul obține bunuri prezente, pe când patronul primește bunuri viitoare. Astfel, patronul îl degrevează pe muncitor de un alt inconvenient: așteptarea.

Dar n-o va face pe gratis, ci va cere mai multe bunuri viitoare în schimbul bunurilor pe care le cedează în prezent muncitorului, și totul în limitele unui contract voluntar.

Din nefericire însă, egalitarismul prinde foarte ușor, deși e limpede că asistăm, din ce în ce mai pregnant, la o diferențiere a inteligențelor și, implicit, a stărilor sociale, ocazie cu care merită să-l aducem în atenție pe Kurt Vonnegut Jr. El a scris o nuvelă numită „Harrison Bergeron”, în care spune că în anul 2081, toți oamenii vor fi ajuns, în fine, egali. Ei nu erau egali numai în fața lui Dumnezeu și a legii, ci din toate punctele de vedere. Nimeni nu era mai isteț decât altul. Nimeni nu arăta mai frumos. Nimeni nu era mai puternic, mai rapid.

Iar de egalizare se ocupa – potrivit lui Vonnegut Jr – Handicapatorul General. De pildă, o balerină din povestire era probabil de o frumusețe extraordinară întrucât masca pe care o purta era de-a dreptul hidoasă. Și era ușor de remarcat că era cea mai puternică și mai grațioasă dintre colegele dansatoare, căci punga sa de handicap era la fel de mare ca și cea pusă bărbaților, cântărind 90 de kilograme.

Harrison Bergeron, cel care a dat numele nuvelei, avea drept balast pentru calitățile ce nu trebuiau să-l ducă peste medie bucăți de metal agățate pe tot trupul. În mod obișnuit, exista o anumită simetrie cu exactitate militărească în handicapurile destinate oamenilor puternici, dar Harrison arăta ca un spațiu ambulant de colectare a fierului vechi. În cursa vieții, el căra 135 de kilograme de metal!

În sfârșit, într-un sondaj realizat într-o țară din Vest, în care se punea întrebarea dacă intervievații preferă un salariu de 3.000 de euro lunar când vecinul încasează 3.500 sau dacă nu-i mai bine să fie plătiți cu 2.000 de euro fiecare, răspunsul, terifiant, a fost că-i mai bine să primească 2.000 de căciulă. ■

[adrotate group="1"]

LĂSAȚI UN COMENTARIU

Comentariul:
Introduceți numele