Foreign Policy: Ce a priceput corect Trump despre alianțe

23
7 minute de lectură

Poate părea ciudat să lauzi modul în care președintele american Donald Trump a gestionat unele alianțe americane cruciale în cursul săptămânii în care a denunțat niște declarații ale președintelui francez Emmanuel Macron – una dintre puținele țări capabile de război expediționar și de exercitarea influenței dincolo de granițele proprii – drept „foarte, foarte urâte” la o reuniune a conducătorilor NATO. Nici nu e corect să-i scuzi retorica destabilizatoare și politicile nesăbuite care pun în dubiu viitorul alianței, prezența trupelor americane în Coreea de Sud și tratatul care guvernează din 1960 prezența militară americană pe sol japonez.

Însă diplomația țâfnoasă a lui Trump, oricât de perturbatoare ar părea, a produs cea mai semnificativă schimbare de după războiul rece în ce privește distribuirea poverii globale [a cheltuielilor militare – n.trad.], căci Canada și membrii europeni ai NATO vor cheltui în 2020 pe apărarea proprie cu 130 de miliarde de dolari mai mult decât în 2016. Ceea ce tot înseamnă că o majoritate a statelor NATO încă mai cheltuie mai puțin de 2% din PIB pe apărare – cifra pe care membrii NATO s-au angajat s-o atingă până în 2024 -, însă realizarea este totuși semnificativă.

Sigur, se poate argumenta că președintele rus Vladimir Putin a făcut mult mai mult pentru a determina această schimbare la nivel de cheltuieli; nu este o coincidență faptul că cele trei țări baltice, Polonia și România se numără printre cele numai câteva dintre cele 29 de state europene ale NATO care anul acesta au atins bugetul militar de 2% din PIB. Însă comportamentul agresiv al lui Putin poate fi detectat cel puțin de la războiul ruso-georgian din 2008, cu mai mult de un deceniu înaintea de actuala mărire a cheltuielilor. Trump va revendica o parte a meritului pentru această schimbare – și are dreptul să o facă.

Cu toată atenția concentrată pe reuniunea aniversară de 70 de ani a NATO de lângă Londra, e ușor de trecut cu vederea ceva mult mai important care se petrece în cealaltă emisferă. Japonia și Coreea de Sud se confruntă cu o presiune chiar și mai puțin subtilă decât în cazul NATO de a se scotoci prin buzunare, iar ele au mult mai puțin spațiu de manevră pentru a se eschiva.

Marți, de pildă, s-au reluat la Washington discuțiile SUA-Coreea de Sud. Ele au în centru cererea SUA ca Seulul să le plătească până la 5 miliarde de dolari pe an pentru a acoperi costul celor 28.500 de trupe americane staționate în țară, o forță lăsată acolo după armistițiul din 1953 din Războiul Coreean pentru a descuraja o agresiune nord-coreeană.

Cererea – considerată de mulți o mutare scandaloasă a Washingtonului în cadrul negocierilor – ar mări efectiv de cinci ori suma plătită în prezent de Seul, 900 de milioane de dolari anul acesta, o cifră care oricum tocmai crescuse cu 8% în anul precedent. Experții sunt de acord că pentru contribuabilii americani costul prezenței militare din Coreea de Sud este de aproximativ 2 miliarde de dolari pe an.

Totuși, chiar dacă pretenția în sine ridicată de Trump este absurdă, argumentația din spatele ei nu e lipsită de sens. Menținerea trupelor în Coreea de Sud, argumentează administrația, nu presupune doar hrănirea, echiparea și plata soldelor militarilor. Se adaugă și întreținerea serviciilor de spionaj și logistică necesare pentru siguranța lor, echipamentele navale și aeriene pentru exerciții și instrucție, pentru a nu mai pomeni și de mult mai costisitoarea capacitate de a interveni în forță cu întăriri și operațiuni ofensive în cazul în care Coreea de Nord ar ataca vreodată – lucruri care sunt și în interesul Sudului.

De fapt, în calitatea sa de om de afaceri, Trump nu este dispus să ofere toate aceste servicii la prețurile actuale: mai mici decât costurile. Nici nu vrea s-o facă neapărat contra cost. El vrea ca garanția de securitate a SUA să ia forma unei polițe de asigurare și tocmai a notificat Seulul că anul acesta valoarea acelei polițe va crește. Singura întrebare este cu cât.

O cerere similară i-a fost prezentată Japoniei în noiembrie. Tokyo plătește acum 2 miliarde de dolari pe an pentru a acoperi costurile staționării a 54.000 de militari americani pe teritoriul lui, detașați la zeci de baze mai mici sau mai mari, între care și U.S. 5th Air Force, III Marine Expeditionary Force și comandamentul celei mai puternice forțe navale din lume, U.S. 7th Fleet.

Japonia este într-o poziție un pic mai favorabilă pentru a putea refuza. Spre deosebire de Coreea de Nord, acordul în virtutea căruia achită banii nu se reînnoiește anual. Ea mai are timp până în martie 2021 pentru a-l amâna pe Trump, și nu e greu de imaginat că premierul Shinzo Abe speră din toată inima că democrații vor câștiga între timp Casa Albă. Totuși, în cele din urmă, Japonia nu va putea să plece pur și simplu de la negocieri fără a ceda nimic. Problemele ei de securitate n-au făcut decât să se agraveze de când China a depășit-o în plan economic și se profilează tot mai pregnant drept rival regional.

Firește, banii nu înseamnă tot. Oricât de ridicol i-ar putea suna această afirmație actualului locatar de la Casa Albă, adevărul este că o alianță nu este un joc de sumă zero. Aliații pot fi presați doar până la un punct.

Relațiile prost gestionate pot împinge state altfel prietenoase către neutralitate, un obiectiv strategic urmărit de decenii de Rusia și predecesorul ei sovietic în privința NATO și a Germaniei. Relațiile paternaliste au tendința de a determina partea cu un statut mai prejos să-și caute independența. Filipinele au expulzat forțele americane de la baza navală Subic Bay în 1991 exact dintr-un motiv similar, văduvind SUA de o prezență înaintată într-un teatru important. Egiptul i-a alungat pe consilierii sovietici în 1972, după ce Moscova refuzase să-i trimită armament ofensiv, invitând practic SUA să umple vidul astfel creat.

Ar putea abordarea necioplită a lui Trump să împingă Japonia ori Coreea de Sud în brațele Chinei? Sau să convingă NATO că o formă sau alta de negocieri conciliatoriste pentru satisfacerea ambițiilor rusești ar fi preferabilă apărării unor principii abstracte precum democrația și autodeterminarea? Poate că da, însă fix acel aliat NATO pe care Trump îl tratează cu mânuși, Turcia, e tot acela care se îndepărtează mereu mai mult de orbita SUA. Cântatul în strună nu prea pare să aibă efect în practică. Oricum ai lua-o, cei mai mulți membri NATO au profitat cu nesimțire de SUA, mai cu seamă de la scurta perioadă de cooperare cu Rusia de după sfârșitul războiului rece. În 2009, anul în care Rusia lui Putin a capturat prin forță teritorii georgiene și și-a dat arama pe față, europenii din NATO încă mai cheltuiau sub pragul stabilit de alianță. Cifra pentru acel an în cazul SUA a fost de vreo 5%, în funcție de ce anume s-ar putea include la „apărare

LĂSAȚI UN COMENTARIU

Comentariul:
Introduceți numele