Dacă am trage linie în ultimul deceniu, România s-ar afla pe locul 2 în Uniunea Europeană la investițiile publice, după Estonia, la aproximativ 5% din PIB pe an. Și totuși infrastructura de transport sau cea sanitară, domenii care au primit pe hârtie mare parte din aceste fonduri, lasă în mod clar de dorit.

de Silviu Pop

Oportunități ratate se văd și într-o analiză mai regională. Bucureștiul, care se află în top 5 la nivel european din prisma ponderii slujbelor high-tech în total (comparabil cu City-ul londonez), nu pare să fi putut profita din plin de atuurile sale; acum este una dintre cele mai aglomerate, poluate și slab administrate metropole europene (cel puțin în ochii locuitorilor).

Și totuși, la fel cum apa caută o cale să curgă la vale, indiferent de obstacolul pe care îl întâlnește, și dezvoltarea pe orizontală a unei țări (chiar și într-una cu un sistem parțial laissez-faire precum România) găsește soluții atunci când autoritățile sunt incapabile să vină cu ele.

Migrația externă a venit mai întâi, iar din prisma ponderii celor care trăiesc în afara țării, România este printre cele mai părăsite state din lume. Vestea bună este că acum pare să se contureze o nouă tendință: cei care dau o șansă orașelor regionale importante în detrimentul Bucureștiului sau al emigrației.

Este foarte posibil ca datele statistice privind migrația să fie puțin defazate, dar un sondaj publicat anul trecut de Banca Mondială arată o posibilă premieră demografică a perioadei postdecembriste: mai mulți oameni ar fi dispuși să se mute în alt oraș din țară decât să emigreze; este vorba de 2,4 milioane de români care și-ar putea schimba reședința în următorii cinci ani în interiorul țării versus 1,1 milioane care ar dori să părăsească țara.

O altă concluzie interesantă a sondajului Băncii Mondiale (parte a unei ample cercetări asupra dezvoltării regionale a României, intitulată „Orașe Magnet – Migrație și navetism în România”) a fost că Bucureștiul nu mai este numărul 1 în clasamentul intențiilor de migrație internă. Dintre cei 1,7 milioane de români care ar dori să se mute în mediul urban, Bucureștiul a fost trecut primul pe listă de aproximativ 249.000 de persoane, iar Cluj-Napoca, de peste 260.000. Și alte orașe precum Brașov sau Timișoara apar cu aproximativ 200.000 de potențiali locuitori noi în următorii 5 ani.

Înainte de a analiza implicațiile economice ale acestor schimbări, o precizare interesantă ar fi că procesul prin care orașele mai mici încep să se dezvolte mai rapid din prisma demografică este corelat, în mod ciudat, cu o cercetare lingvistică.

Strict statistic, frecvența cu care sunt folosite cele mai utilizate cuvinte din limba engleză se reduce proporțional și ciudat de uniform. În mod și mai ciudat, aceeași relație matematică (numită după lingvistul George Zipf) se aplică foarte bine și mărimii orașelor în anumite țări: orașele de rang 2 au populația la jumătate față de cel mai mare din țara respectivă, orașele de rang 3 au populația la jumătate față de cele de rang 2 și la un sfert față de cel mai mare și așa mai departe.

Cumva, tot apelând la analogii simple poate fi explicat acest fenomen: într-un anumit moment, „cupa” unor orașe ar putea deveni prea plină și astfel ar începe să se reverse și către altele. Probabil că România se află acum într-un astfel de moment: cupa Bucureștiului a început să dea peafară, după cum sugerează sondajele Băncii Mondiale (precum și experiența personală a unor cunoștințe care au plecat din Capitală pentru un alt oraș din Transilvania).

Schimbarea aceasta s-a întâmplat aproape pe nesimțite în ultimii ani, în condițiile în care angajatorii au fost tot mai curajoși și au deschis birouri și în alte orașe din România; pe fondul acestei cereri în creștere, s-a ajuns ca salariul unui corporatist din Cluj să fie comparabil cu cel al unuia din București (cumva, când se discută tot mai mult despre așa-numita gig-economy, despre munca de la distanță, ar fi fost anormal ca un om care poate lucra de oriunde să fie plătit mai prost, pentru același efort, doar fiindcă se află în alt oraș).

În orice caz, salariul mediu pentru întregul județ Cluj este cu doar aproximativ 10% mai mic decât în cazul municipiului București; foarte probabil că pentru orașul Cluj-Napoca salariul este comparabil cu cel din București. Pe moment nu se poate măsura foarte bine amploarea dezvoltării din orașe precum Cluj-Napoca, Timișoara, Iași sau Brașov, dar economiștii Băncii Mondiale spun că ritmul de creștere din acestea este, probabil, comparabil cu cel al Singapore în epoca de glorie a anilor ’70-’80.

Există însă unele indicii cu privire la ritmul alert al dezvoltării. Spre exemplu, dacă prețul locuințelor din București era cu 4,4% mai mare în T2 2018 față de T2 2017, ritmul de creștere din orașele amintite anterior a variat între 5,7% și 14,1%; foarte posibil ca aceste evoluții să fie un semn clar care susține noile tendințe ale migrației interne.

Oricum, există și suficiente argumente fundamentale care să susțină acest proces: în timp ce aceste patru orașe – pe care Colliers le vede drept principalele centre regionale de birouri – au împreună cam același număr de studenți cu Bucureștiul, ele au de peste două ori mai mulți absolvenți pe an cu mult râvnita specializare de IT&C.

Rămâne de văzut în anii următori dacă simpla dezvoltare a acestor orașe va putea încetini semnificativ sau chiar inversa puțin procesul de migrație externă. Există argumente încurajatoare, având în vedere că această dezvoltare a unor mari centre economice regionale va sprijini o dezvoltare pe orizontală a unor arii semnificative din jurul acestor orașe. Zona metropolitană ClujNapoca, definită astfel pentru a semnifica legăturile economice importante, numără în jur de 700.000 de persoane, de peste două ori mai mult decât municipiul Cluj-Napoca.