Încă o ediţie de Festival „Gellu Naum” şi un flashback 2017

75
22 minute de lectură

Jurnal cultural

Energia bună a unei ediţii „de criză”

Festivalul „Gellu Naum”, ediţia a 4-a – la Muzeul Naţional al Literaturii Române-Creţulescu, pe 1 august, data naşterii poetului, în 1915, acum 104 ani (era – deci – cu 2 ani mai mare ca Mihai Şora, contemporanul nostru centenar-plus-2-ani-şi-10-luni…). Vara trecută am scris în Reporter global despre ediţia a 3-a. Era atunci foarte cald, seara cădea şi ea caldă peste bolta coroanelor de copaci din jurul grădinii MNLR. Vreme capricioasă acum, cu zile şi săptămâni de ploaie. Finalul lui iulie – neobişnuit de rece, după căderea întunericului te strânge de spate chiar şi-n mijlocul câmpiei sudice, unde avem de obicei parte de două-trei luni de arşiţă. Intrăm în august tot cu o ploaie de dimineaţă, cerul rămâne acoperit până spre prânz, apoi se-nseninează, doar pentru la noapte sunt anunţate alte averse. Lecturile din grădină, muzica, proiecţiile video din Festivalul „Naum” sunt salvate!

Joi 1 august 2019, deci. Zi foarte plăcută, cald-răcoroasă. Ediţie „de criză”, în condiţiile de austeritate impuse de guvernul incapabil să gestioneze eficient ţara, drept care instituţiile culturale finanţate de stat n-au mai primit bani pentru programele lor din jumătatea a doua a anului. Organizatorii festivalului, Fundaţia „Gellu Naum” şi MNLR, au vrut mai întâi să suspende ediţia, să „sară” un an, apoi au decis în favoarea continuităţii, chiar dacă de astă-dată n-au putut fi invitaţi poeţi dinafara Bucureştiului, din ţară sau din străinătate, căci nu li se puteau plăti transportul şi camerele de hotel. Singurul venit mai de departe, de la Cluj, a fost Ion Pop, reputatul specialist în literatura română de avangardă, colaborator preţios al MNLR, coordonator, de câţiva ani, al revistei pe care Muzeul o consacră fenomenului, Caietele avangardei. Cu Ion Pop şi cu poeţi din Capitală s-a ţinut recitalul festivalului, dar nu s-a mai putut închiria un autocar pentru călătoria „rituală”, de-a 2-a zi, la Comana, la casa în care Ligia şi Gellu Naum se retrăgeau primăvara-vara. Pentru completarea programului de-o-singură-după-amiază-seară, a fost organizată în premieră o masă rotundă despre Gellu Naum – perspective critice. Participanţi, în Sala Perpessicius a MNLR, de la ora 5, cândva „a ceaiului”, în faţa unui auditoriu numeros şi atent, comprehensiv: criticii şi istoricii literari Mircea Anghelescu, Ion Pop, Dan Gulea şi George Neagoe, „moderaţi” de eseistul Florin Balotescu, şi el exeget al suprarealistului, din sală mai intervenind, între alţii, Iulian Băicuş şi Marieva Ionescu, autoarea unei monografii Gellu Naum. Evaluări generale şi comentarii aplicate, memorialistică şi reconstituiri istorico-literare – totul foarte interesant, cu momente emoţionante, începând cu mica desfăşurare scenografico-regizorală de la start, când Florin Balotescu a aşezat pe cele două măsuţe pătrate ale „mesei rotunde” câteva obiecte care i-au aparţinut lui Naum: o pereche de ochelari de soare, o variantă manuscrisă a poemului grafico-ocult Nigredo, cu notaţii marginale, şi agenda anului 1986.

Din Sala Perpessicius, trecând prin veranda închisă cu geamuri mari şi coborând, spre grădină, treptele unei mici scări de piatră, participanţii la dezbatere, critici şi public, s-au amestecat în lumea sosită pentru recitalul programat de la ora 7 – scriitori, artişti, iubitori de literatură, de toate vârstele. Atmosferă foarte agreabilă, de intelectualitate cosmopolită, destinsă, ca-n vacanţă, cu – fireşte – vibraţia empatică subiacentă, căci e vorba despre un festival memorial. Pe marele ecran de pânză care mărgineşte grădina pe latura opusă clădirii a şi fost proiectat afişul dominat de un portret de tinereţe al lui Gellu Naum, în semiprofil – chipeş, cu trăsături puternice şi păr des, cu ochii puţintel lăsaţi în jos, meditativ. Nu chiar de la început, căci o vreme computerul de-alături a oferit o imagine de fundal, în prim-plan cu o planetă, în spatele cu altele şi cu universul fără margini, peste care, după primele lecturi ale poeţilor, a apărut afişul cu Naum, şovăitor, alternând cu spaţiul cosmic, până când persoanele care au asigurat „asistenţa tehnică” au reuşit să stabilizeze imaginea poetului tânăr, rămas să vegheze restul lecturilor şi muzicilor serii.

Au vorbit în deschidere Ioan Cristescu, directorul MNLR, şi Simona Popescu, iniţiatoarea şi dirijoarea festivalului. Au citit poeţii: Valentina Chiriţă (val chimic), Andrew Davidson-Novosivschei, Andrei Dósa, Andrei Gamarţ, Ioan Es. Pop, Ion Pop, Sebastian Reichmann, Dan Sociu, Dan Stanciu, Grete Tartler, Alexandra Turcu, Răzvan Ţupa. Moderatoarea, Simona Popescu, le-a invitat – însă – mai întâi la microfon pe alte două poete, Nora Iuga şi Magda Cârneci, invitate la ediţiile anterioare, venite acum în public. După ele – invitaţii „oficiali” ai ediţiei, în ordine alfabetică, respectată aproximativ. Alături de energia jucăuş-provocatoare a Norei Iuga şi de meditaţiile melancolic-metafizice ale Magdei Cârneci, am mai reţinut câteva poeme scurte, de efect ironic, ale americano-românizatului Andrew Davidson-Novosivschei (nu şi pe cele lungite şi deviate spre „crudităţi” dezagreabile), parabolele senectuţii şi ale morţii compuse de Ioan Es. Pop cu aer ironic, de fapt înfiorate, noile false definiţii ale lui Dan Stanciu, viziune surrealistă turnată foarte expresiv în retorică savantă, de tratat ştiinţific, amuzantele jocuri de limbaj din poemele „pentru copii” ale Gretei Tartler, de fapt şi pentru adulţi sau mai ales pentru ei, ori textele science fiction citite de Răzvan Ţupa ascuns într-un combinezon de pânză sau mătase tras şi peste cap, cu un imprimeu înfăţişând un ecorşeu uman, siluetă descinsă printre noi parcă dintr-altă dimensiune.

Au intervenit cu secvenţe muzicale, de improvizaţie simfonic-jazzistică, extraordinarii Mircea Tiberian, la claviatură electronică, şi Ion Bogdan Ştefănescu, la flautul său clasic, de concert, dar şi la unul bas cu tuburi neobişnuit de groase, cu sunet bogat, suprapus şi peste o orchestraţie vălurită neliniştitor.

Iar la final au fost proiectate pe marele ecran videopoeme ale unor stundeţi şi masteranzi de la Literele Universităţii din Bucureşti şi de la Departamentul Foto-video al Universităţii Naţionale de Arte, tot din Capitală, experimentale, incitante. Autoare şi autori: Ana Costache, Mădălina Gheorghe, Bianca Păuleţ, Ozana Secăreanu, Ana Soviany, Isabella Andreea Tatoi, Corina Toader şi Romina Banu, Alexandra Domiţian, Mircea Hristescu, Eliza Lupu, Tudor Petrescu, Madălin Dragoş Popa, Irina Rădulescu, instigate şi instigaţi de profesoarele lor Simona Popescu şi Roxana Trestioreanu.

În aceeaşi seară s-a jucat la Teatrul Naţional mai vechiul spectacol itinerant N(aum), montat de regizoarea Mariana Cămărăşan pe textele poetului, în interpretarea Oanei Pellea şi a Cristinei Casian.

Scurtă, „de criză”, dar foarte reuşită, cu o bună energie, ediţia a 4-a n-a mai fost programată la sfârşit de săptămână, cu călătorie sâmbăta la Comana, ci chiar pe data naşterii lui Gellu Naum, 1 august, căzută în 2019 într-o joi. Totuşi, sărind peste ziua de vineri 2, pe 3 august s-au adunat la casa de la Sud de Bucureşti, aduşi de câteva maşini, o mână de festivalieri, alţi prieteni şi admiratori ai poetului şi-au fost primiţi şi câţiva turişti doritori să viziteze locul. S-a vorbit mult, au fost evocate vremurile-n care Naumii-şi primeau acolo oaspeţii, s-a mâncat şi s-a băut în amintirea lor (şoferii – doar cafea!), sub veghea îndatoritoare a lui Tanti Mărioara, vecina care i-a ajutat mulţi ani pe doamna Ligia şi pe domnul Gellu la treburile gospodăreşti. S-a pus şi de-un mic recital de poezie, după cele mai lungi din anii trecuţi: care-n picioare, care aşezat pe treptele scăriţei de lemn din spatele casei, şi cu unele elemente „performative”, şi-au declamat poemele Sebastian Reichmann, Dan Stanciu (secondat de Reichmann deghizat în călugăr fantomatic, plutitor prin zonă, ajuns când şi când lângă recitator, către care, ascultându-l, dădea încetişor din cap – adică din glugă – a-nţelepciune adâncă…), Răzvan Ţupa (din nou în costumul-ecorşeu) şi Vasile Gribincea. S-a dat citire şi celor două „cadavre delicioase” compuse la faţa locului, prin faimoasa reţetă a suprarealiştilor: unul pe hârtie, versurile fiind ascunse ca pe vremuri, prin îndoirea colii, celălalt pe un computer-„tabletă” pe-al cărui/ cărei ecran fiecare participant lăsa la vedere doar cuvântul final al contribuţiei sale pentru continuarea „la inspiraţie” a textului de către următorul la rând. S-au prins în joc Cristina şi Sebastian Reichmann, Simona Popescu, Răzvan Ţupa, Vasile Gribincea şi autorul acestei consemnări. S-au citit cu voce tare, prin rotaţie, cu participarea şi a Speranţei Munteanu, a Ioanei Drogeanu şi a lui Dan Sociu, secvenţe din romanul lui Naum Zenobia, alese de hazardul deschiderii bruşte a cărţii.

Iar la urmă seara plăcut-răcoroasă s-a apropiat şi de Comana, fără grabă, îngăduitoare cu asfinţitul lung-lung al soarelui…

Despre ediţia 2017 şi despre un text de-atunci

Despre ediţiile a 3-a şi-a 4-a s-a putut şi se poate citi în Reporter global, vasăzică. Pe prima şi pe-a 2-a nu le-am consemnat, pe-atunci nu scriam constant la vreo gazetă. Doar că… În seara răcoroasă a ediţiei 2019 mi-am amintit de-un text neterminat din 2017, schiţat la Comana, şi m-am gândit să-l „recuperez” acum.

L-am căutat în computer, l-am găsit, l-am recitit. Începe cu aceeaşi atenţie la împrejurările meteo, apăsătoare vara, când, ca mai totdeauna şi ca-n urmă cu 2 ani, e foarte-foarte cald la-nceput de august. Venise lume destul de multă la Comana, era aglomeraţie în spaţiul deschis-închis din spatele casei, adăugat de prietenii arhitecţi, un soi de verandă acoperită, cu scăriţa urcând spre camera de lucru de la etaj şi cu alveola adăpostită, înconjurată de geamuri, unde, în partea asta a anului, a anilor, Naumii-şi petreceau toată ziua. Un anume du-te-vino şi-n curtea cu iarbă, în lungul construcţiei şi-n grădina de zarzavaturi din spate, coborând printre pomi spre lacul de mult secat, unde domnul Gellu ieşea câteodată, prin anii ’70, cu barca.

Păstrând o oarecare distanţă faţă de agitaţie, mi-am adus aminte de alte descinderi ale noastre acolo, către sfârşitul anilor ’80, când Simona începuse să-i viziteze săptămânal pe doamna Ligia şi pe domnul Gellu, în Bucureşti, de toamna până primăvara, până se mutau la Comana. Treceam şi eu pe la ei din când în când, la locuinţa lor de lângă Mânăstirea Caşin, de pe Strada aviator Petre Creţu. De multe ori rămâneam noi doi, „băieţii”, singuri, în timp ce „fetele” se duceau la bucătărie să mai aducă o cafea sau alte bunătăţi sau feliile de măr pe care domnul Gellu, diabetic, trebuia să le mănânce la anumite intervale. Departe de urechile lor, stăteam de vorbă despre una-alta, fără ca el să mai reia ce spunea când era şi Simona de faţă sau doar ei şi tuturor prietenilor vechi şi noi şi admiratorilor care-ajungeau în casa lor. Ne-mpărtăşeam, noi, „băieţii”, „de-ale noastre”, şi de viaţă, şi de literatură, „mai adevărate” – într-un fel – decât poveştile pe care le tot depăna „ca poet”, „ca suprarealist”… Am dus-o la ei, şi-n Bucureşti, şi la Comana, şi pe Danda mică-mititică, spre marea lor bucurie, în roluri de „bunicuţi” încântaţi. Domnul Gellu s-a stins când Danda avea doar un an şi jumătate. Doamna Ligia a mai văzut-o până la aproape 6. Până-n 1989 şi, după căderea regimului comunist, până-n 1991 ajungeam la Comana cu trenul luat din Gara Progresul, de la ieşirea din Bucureşti către Sud, către Jilava, de unde pornea şoseaua care ducea către Giurgiu. Coboram în halta satului, unde Aurora Dediu-Kiraly i-a făcut domnului Gellu, către sfârşitul vieţii lui, minunata fotografie în care, dintre şine, ne-arată zâmbind, cu mâna stângă (dreapta ţinând-o-n buzunar), drumul de fier pierzându-se, dincolo de cadru, în zare, ca timpul, ca soarta omului, a lui, a noastră, a tuturor… După 1991, când ne-am luat prima maşină, am început să mergem la ei pe 4 roţi, ieşind din şoseaua de Giurgiu la intrarea în Adunaţii Copăceni, imediat după marele pod peste Argeş, la stânga, avansând printre sate şi câmpuri, până la Comana, pe lângă Mânăstirea de secol XV, ctitorită de Vlad Ţepeş, reconstruită, extinsă şi restaurată de mai multe ori, avansând printre case, până-n centrul comunei de azi, unde coteam la dreapta şi opream după vreo 10 gospodării, în faţa casei lor îmbrăcate în iederă.

Mi-am reamintit şi cum i-am adus la Comana, către finele anilor ’90, pe unul dintre verii mei din Elveţia, Alexandru Mareş, şi pe logodnica lui, viitoarea soţie, şi ce reacţie a avut domnul Gellu. În marginea veselei adunări din august 2017, aşezat la umbră, am început să-mi notez ceva despre poemul care-l făcuse să-l întâmpine aşa pe vărul meu, apoi despre micile întâmplări survenite în timp ce scriam. Ieşea un text mai special pe care mă gândeam că poate-ar merita să-l public. Mi-am şi cules, seara, acasă, notiţele în computer, am căutat şi-am inserat poemul cu pricina, vroiam să completez povestea, însă… aşa a rămas, n-am mai dus-o până la capăt, n-am mai dat-o la tipar, la vreo gazetă. Abia acum o-nchei în grabă şi-o adaug aici, în secvenţa care urmează, retrospectivă, tot în legătură cu domnul Gellu şi cu festivalul care-l omagiază din 2016 încoace, cu şi despre felul lui de-a scrie şi de-a fi…

Flashback 2017 (note de la Comana)

5 august 2017. Festivalul „Gellu Naum”, ediţia a 2-a, ziua a 2-a. La casa de la Comana a poetului. Recital. Citesc 26 de autori. Orele prânzului. Cald, foarte cald, sufocant de cald. De câteva zile, buletinele meteo anunţă din oră-n oră cod de caniculă când portocaliu, când roşu.

1: un poem şi vizita personajului corporalizat

La maturitate şi la senectute, Gellu Naum îşi ţesea naraţiunile poematice „jucând” serios-giumbuşlucar între un aparent realism al notaţiilor sau al relatărilor, de rulaj calm al enunţurilor, foarte departe de vechiul suprarealism al imagisticii şocante, exersat în juneţe, şi un aspect lejer-improvizatoric, graţie căruia poveştile erau totuşi deviate, ici şi colo, către situaţii fanteziste, către o atmosferă fantasmatică, foarte fin colorată ironic.

Între alte soluţii de glisare dinspre realism înspre ficţiunea liberă, practica şi rapelul la personaje faimoase din vechime, istorice, mitologice, livreşti, pe care le trata cu familiaritate, ca pe nişte amici, făcându-se uneori că nu ştie cine sunt, cine-au fost, dar mizând în continuare pe complicitatea cultivată a cititorului, care n-are cum să uite (nici autorul!) faimoasele nume; sau păstrând doar frânturi din informaţiile de referinţă, într-un soi de colaje narative ambigui, contradictorii, cu tâlcuri multiple sau… ambigui şi-atât!

Aşa s-a-ntâmplat într-un poem din Descrierea turnului, cartea sa din 1975: A patrusprezecea, în care protagonist e Alexandru cel Mare, rebotezat… Alexandru cel Mareş! Iată textul:

A patrusprezecea

Ai noştri ne uitau ne îngropau în coceni

pe ape ce plăcere trecea un pelican aproape roşu

noi admiram poarta cetăţii cumpăram merinde

apoi intram într-o sală umblam ca nişte cocoşaţi ne mai şi plictiseam

ce să mai spun cânta şi muzica era ceva extra

pe aici susţinea ghidul a trecut alexandru cel mareş

canalul ăsta e făcut cu mâna lui de nişte oameni

a trecut într-o vară cu barca de aur citea cu glas tare făcea şi comentarii

făcea minuni de vitejie avea un felinar în apă

porumbul creştea pe mal alexandru cel mareş îl arăta cu degetul zicea îl las urmaşilor mei să mai facă şi dragoste cu el

noi stam ascunşi printre sălcii îl ascultam

apa era călduţă în singurătatea noastră

el trecea mai departe îi stătea bine cu drumul se făceau nişte stele cât pumnul

măi alexandru cel mareş îi striga o femeie hai de înnoptează la mine

am nişte saramurică de peşte facem şi dragoste

(acum vorbea în şoapte dar o auzeam foarte bine era foarte cultă)

noi ne loveam frunţile de catarge ne vâram ochii în apă mai bine să ni-i mănânce peştii de vii decât să ne vadă în patul lui pe câmpie

măi alexandru cel mareş ne zicea ea nu te face că plouă

măi argonautule îţi dau lâna mea de aur aşa e legea îţi rup şi chitanţă

Era o epocă oarecare începea noaptea”.

De ce „a patrusprezecea”?! Numerotare a unor poeme gândite ca un ciclu? Sau continuare a unei naraţiuni de tip epopeic, deci cu douăsprezece cânturi, cu un salt peste următorul, „cu ghinion”, al treisprezecelea? Sau depăşire – pur şi simplu – a soartei vrăjmaşe? Sau… titlu şi număr aleatorii, nadă şi pretext pentru luarea în derâdere a suprainterpretărilor?…

Personajul e însoţit, limpede, de un halou eroic, posteritatea-l recunoaşte, ghidul turistic indică urmele trecerii lui, deci Alexandru „cel Mareş” trebuie să fie „cel Mare”, dar cu mica deviaţie onomastică suficientă pentru a-l deturna către improvizaţia fantezistă, plebee, după cum se deduce şi din înlocuirea majusculelor cu minuscule: „alexandru cel mareş”, scris aşa până la sfârşit, de 4 ori. Planurile temporale se-amestecă şi turiştii vremurilor recente se trezesc proiectaţi în trecut, devenind martori ai întâmplărilor de-atunci. Sunt ambiguizate şi alte opoziţii: decorul e pe de-o parte rural-naturist, pe de alta urban, de veche cetate; şi măreţia protagonistului e asaltată de chemările la desfrâu. Referinţele şi aluziile la sexualitate abundă, în versiuni burleşti, până la semnificaţia corporală acordată „lânii de aur”, justificatoare – în planul referinţelor mitologice – a faptului că femeia cea „foarte cultă” îl tratează pe „alexandru” de „argonaut”, vrând probabil să-l califice drept călător. Solemnă, cu aer de legendă, e – de fapt – o istorioară comică, fără perdea, de răsturnare a grandorii politice şi militare în pitorescul cotidian vulgar. Sub rezerva ludicului infuzat peste tot, compromiţător pentru orice interpretare cu pretenţii de coerenţă, de seriozitate.

Iar la final, cu majusculele unor enunţuri importante, concluzive… „Era o epocă oarecare începea noaptea”. Au fost vremuri „oarecare”, norma părând să fie – totuşi – conducerea merituoasă, vitejească, după care vine… întunericul: antiteză trecut-prezent, critică a contemporaneităţii faţă de istoria glorioasă, eventual chiar parabolă antitotalitară, ţinând cont de „epoca”-n care poetul scria?!; dacă nu cumva e vorba doar despre noaptea amoroasă a eroului şi-a seducătoarei sale!

De-o fi una, de-o fi alta ori de-ar trebui să nu-i căutăm deloc poemului sensuri precise, punctul de pornire nu poate fi contestat: e Alexandru cel Mare transformat în „alexandru cel mareş”, după care restul poate fi joc cu miez sau doar joacă poeticească înşelătoare…

Or, peste ani, aduceam la Comana un Alexandru Mareş adevărat, le intra Naumilor în casă, corporalizat, în carne şi oase, personajul pe care domnul Gellu îl (re)botezase hâtru, cu vreo două decenii înainte, dacă nu mai mult! S-a amuzat copios de-ntâmplare, l-a simpatizat pe loc pe vărul meu şi-i vor fi considerat amândoi apariţia, el şi doamna Ligia, drept încă o „coincidenţă” dintre cele pe care le-au tot căutat şi le-au colecţionat cu pasiune şi crezând în ele, în linia suprarealismului ocultizant, dacă-i putem spune aşa…

Şi reciproca: de meserie psihiatru, Alexandru (cel) Mareş s-a trezit în faţa unui subiect generos, numai bun de interpretat, ceea ce l-a binedispus foarte şi-l face şi astăzi să-şi amintească, zâmbind afectuos, vizita la Comana, la atât de specialul poet şi la consonanta-i soaţă!

2: un apel telefonic internaţional

Ei bine, în timp ce-mi notez cele de mai sus, îmi sună telefonul, răspund şi… e vărul meu Alexandru, din Elveţia, despre care tocmai scriam! încă o „coincidenţă”! I-o povestesc râzând, râzând şi el când aude unde mă aflu şi cu ce mă-ndeletniceam…

3: prin sat trecea un trenuleţ

Şi n-a fost doar atât. În timp ce vorbesc cu Alexandru la telefon, mă-ndepărtez de adunarea poeţilor, gălăgioasă, mă-ndrept spre poartă, de-a lungul aleii dintre straturile de flori, de fapt printre pomii care fac o mică boltă, cu contribuţia unor plante căţărătoare ambiţioase, revărsate şi către stradă (fosta uliţă, acum asfaltată…), încât din afară casa pare înghiţită de luxurianţa vegetală. De-acolo, în timp ce convorbirea noastră internaţională continuă, pe lângă vocea vărului meu, din telefon, mai aud una din depărtare, de dincolo de gard, fără să pot distinge ce spune, apoi ea devine tot mai clară pe măsură ce se-apropie dinspre pădure, dinspre parcul de distracţie cu „tiroliene” şi alte amenajări sportive şi de agrement, e din ce în ce mai bine ritmată, frazează „profesional”, informând că… „pe stânga puteţi vedea Casa memorială Gellu Naum, marele poet suprarealist…”! Şi-ntr-adevăr, pe stradă trece un vehicul-trenuleţ, de fapt o maşină de teren pe post de „locomotivă” trăgând două „vagonete” tot pe roţi, deschise, cu băncuţe pentru turişti, de felul celor care circulă prin staţiunile de la mare şi de la munte de pretutindeni: plăteşti bilet şi te plimbi de colo-colo, văzând locurile din maşinuţele-trenuleţe! Dac-aş fi rămas între veselii festivalieri, dacă n-aş fi răspuns la apelul telefonic al lui Alexandru Mareş, n-aş fi auzit vocea ghidului care le vorbeşte pasagerilor despre domnul Gellu aşa cum omologul dintr-A patrusprezecea le spunea turiştilor din poem că pe-acolo a trecut „alexandru cel mareş”!

„Coincidenţe” naumiene în zi de festival ţinut în amintirea lui, a marelui poet suprarealist…

LĂSAȚI UN COMENTARIU

Comentariul:
Introduceți numele