Moneda unică mai are nevoie de depanare

Cum să faci ca următorii 20 de ani ai monedei unice să fie mai buni decât primii 20

80
6 minute de lectură

EURO nu este încă în siguranță 

Ediția Tipărită | Lideri

NAȘTEREA EURO pe 1 ianuarie 1999 a fost în același timp unificatoare și creatoare de diviziuni. Ea a unit liderii Europei, care au proclamat o nouă eră de integrare mai profundă, de comerț mai simplu și creștere mai accentuată, gândindu-se că moneda pe care o construiesc va rivaliza cu dolarul. Euro i-a divizat însă pe economiști. Unii dintre ei au avertizat că legarea economiilor disparate ale Europei la o politică monetară unică este un act de nebunie istorică. Aceștia preferau comparația cu piețele emergente, a căror dependență de bănci centrale distante alimentează crize frecvente. Milton Friedman a prezis că o scădere a economiei globale ar putea distruge noua monedă.

Ani la rândul, criza datoriilor suverane care a cuprins Europa după 2010 a părut aproape să îi îndeplinească predicția lui Friedman. Euro nu s-a prăbușit însă. A mers poticnit înainte, adesea grație unor reparații de ultim moment ale unor lideri care, deși foarte divizați, au demonstrat un angajament-beton pentru salvarea monedei unice. Sprijinul public pentru proiect rămâne puternic. Peste trei din cinci rezidenți ai zonei euro spun că moneda unică este bună pentru țara lor. Trei sferturi spun că este bună pentru UE.

Totuși, acest sprijin nu reflectă un succes economic sau de politică. Țările din Zona Euro nu au arătat niciodată ca și când ar fi aparținut aceleiași uniuni monetare, fiind lipsite de politici monetare independente și de posibilitatea de a-și devaloriza rata de schimb. Nivelul de trai din Italia este cu puțin mai bun decât în 1999. Spania și Irlanda s-au bucurat recent de o creștere decentă, ca urmare a unor reforme structurale lăudabile, dar ajustările lor au fost lungi și dificile, și rămân incomplete. În Spania, șomajul în rândul tinerilor este de 35%. Creșterea salariilor este lentă aproape peste tot.

Este euro bun pentru UE?
Zona Euro, % răspunsuri da

Istoria euro este plină de greșelile tehnocraților. Cea mai gravă a fost să nu recunoască în 2010 că datoriile Greciei nu pot fi plătite și că deținătorii de obligațiuni grecești vor trebui să sufere pierderi. Grecia a îndurat o depresie prelungită, iar economia sa este aproape cu un sfert mai mică decât cu un deceniu în urmă. Banca Centrală Europeană are o istorie rușinoasă de a fixa o politică monetară care este prea restrictivă pentru întreaga zonă euro, ca să nu mai vorbim despre zonele sale mai deprimate. Ea a reacționat lent la crahul financiar din 2008, considerându-l cu aroganță ca pe o problemă americană. În 2011, a contribuit la împingerea Europei înapoi în recesiune, ridicând rata dobânzilor prea devreme. Cea mai frumoasă clipă a BCE – promisiunea din 2012 a lui Mario Draghi de a face „orice e necesar” pentru a salva euro – a fost un gest inoportun.

Liderii pot să fie angajați față de euro, dar ei nu pot să cadă de acord cum să repare moneda. Criza a expus profunzimea prăpastiei dintre țările creditoare și cele debitoare: alegătorii din Nord nu vor pur și simplu să plătească pentru iresponsabilitatea din alte părți. Stagnarea economică a adus la putere populiști în Grecia și în Italia. Întrucât reforma a fost lentă, criza ar putea izbucni din nou. Dacă se va întâmpla asta, Europa va trebui să reziste într-un mediu politic care este mult mai divizat decât era în 2010.

Din punct de vedere tehnic, calea spre un euro stabil este clară. Primul pas este să se asigure că băncile și fondurile suverane se pot trage mai greu în jos unele pe altele într-o criză. Băncile Europei sunt parohiale, preferând să țină datoria suverană respectivă a țărilor lor. În loc de asta, ar trebui să fie încurajate să dețină un activ nou și sigur, compus din datoria multor țări membre. În mod similar, fondurile suverane trebuie să fie protejate de crizele bancare. Un fond central pentru recapitalizarea băncilor la ananghie este dezvoltat deja, dar ar trebui să se adauge și asigurarea depozitelor. Subiectul acesta a fost convenit mai mult sau mai puțin în principiu, dar țările nu sunt de acord cu viteza tranziției.

Alte reforme necesare sunt și mai conflictuale. Dacă este ca economiile disparate ale zonei euro să facă față șocurilor economice locale, cum este prăbușirea bulelor imobiliare, ele au nevoie de un înlocuitor pentru pierderea independenței lor monetare. Dacă țările ar fi foarte disciplinate în timpul unor boomuri, în conformitate cu regulile UE, ar avea mai mult spațiu de manevră pentru stimulente fiscale în perioadele de cădere. Sfaturile acestea nu sunt însă de folos pentru țări precum Italia, care sunt înghesuite de datorii vechi de decenii. Rezidenții țărilor îndatorate nu pot să se aștepte să sufere o stagnare perpetuă.

În schimb, Zona Euro ar trebui să aibă un tip de politică fiscală centralizată contra-ciclică, așa cum cere președintele Franței, Emmanuel Macron. Asta nu înseamnă că țările scapă de reforme; nu ar trebui să însemne să își plătească creditorii. Dar ar putea include cheltuieli țintite de investiții, de pildă, sau asigurări comune împotriva șomajului, pentru a se proteja de căderile economice profunde. Scopul ar fi să se evite repetarea contracțiilor fiscale contraproductive care au urmat ultimei crize.

Acest grad de împărțire a riscurilor poate să implice mai multe transferuri decât pot suporta alegătorii din Nord. Dar fără asta, următorii 20 de ani ai euro nu vor fi mult mai buni decât ultimii 20. Iar când va lovi criza, liderii Europei s-ar putea să realizeze că voința politică, oricât de substanțială a fost ultima dată, nu este suficientă.

Acest articol a apărut în secțiunea Lideri a ediției tipărite a The Economist sub titlul „EUR not safe yet” (joc de omofonie cu you’re not safe yet – nu ești încă în siguranță)

LĂSAȚI UN COMENTARIU

Comentariul:
Introduceți numele