Succesul moţiunii de cenzură adoptate pe 10 octombrie 2019 vine în consecinţa logică a rezultatului europarlamentarelor de pe 26 mai. A fost atunci demonstrată fără dubiu, prin numărătoarea voturilor, nu prin aproximări sociologice, prin analize ori speculaţii, retragerea în doar 2 ani şi câteva luni a peste jumătate din susţinerea populară de care PSD se bucurase în urma alegerilor generale din decembrie 2016. Guvernare catastrofală, antidemocratică, anti-stat de drept şi falimentară economic. Prăbuşirea, „completată” de coborârea partenerului de coaliţie, ALDE, sub pragul electoral de 5%, n-avea cum să nu aibă efect asupra scenei noastre politice, chiar dacă scrutinul din mai avusese drept scop selectarea reprezentanţilor României în Adunarea legislativă de la Strasbourg. În degringoladă, după ce-a mai şi fost condamnat definitiv la închisoare Liviu Dragnea, liderul forte care dirijase strategia grotescă de după decembrie 2016, PSD-ul şi-a continuat declinul, a pierdut parlamentari, a fost părăsit de ALDE şi a rămas fără majoritate în Parlament. Final previzibil pentru cine-a avut ochi să vadă în ce direcţie evoluează – respectiv involuează – lucrurile în ţară.

Final – însă – …provizoriu, căci nu asistăm la o rotaţie clară la guvernare. În primul rând din cauza compoziţiei foarte pestriţe a noii majorităţi conjuncturale de adoptare a moţiunii. Atitudinea anti-PSD a unit pentru moment partide cu profiluri prea diferite pentru a se putea asocia în aceeaşi echipă executivă şi-n susţinerea ei parlamentară. Cel puţin între PNL, USR, de fapt USR-PLUS, chiar dacă doar prima grupare din Alianţa 2020 ocupă fotolii în Legislativ, şi PMP, pe de-o parte, şi, de partea cealaltă, Pro România-ALDE diferenţele sunt prea mari: ultimele două formaţiuni au abandonat guvernarea după ce participaseră o vreme, sub tirul critic constant al celorlalte. Mai rău, nici PNL şi USR-PLUS, principalele câştigătoare are votului din 26 mai, n-au o comunicare armonioasă. Condiţii în care constituirea unui cabinet liberal a generat polemici şi negocieri complicate, într-o atmosferă tensionată. N-au lipsit somaţiile, pretenţiile mai mult, dar şi foarte puţin sau deloc justificate, confuziile, mal entendu-urile.

„De vină” e şi perioada de scrutinuri în cascadă, care obligă partidele să-şi calculeze şi paşii următori, făcând mai dificilă luarea unor decizii de moment. După europarlamentare urmează prezidenţialele, localele şi parlamentarele, fiecare cu profilurile şi cu mizele lor. Pe deasupra, nici măcar ordinea lor nu e sigură, dat fiind că o majoritate a noii majorităţi – dar… nu toată! – îşi doreşte alegeri generale anticipate, de unde incertitudini privitoare la calendarul politic al lunilor şi al anului care urmează. Aşa au ajuns să se suprapună 4 categorii de condiţionări: urgenţa înlocuirii cabinetului Dăncilă, în conformitate cu evaluarea foarte severă din textul moţiunii; parcurgerea etapelor prevăzute de Constituţie în caz de cădere a guvernului; graba pe care ar presupune-o varianta anticipatelor, imposibile – însă – dacă nu e parcurs traseul la capătul căruia să poată fi dizolvat Parlamentul; şi proximitatea prezidenţialelor, care interzic declanşarea altor alegeri în ultimele luni de mandat ale şefului statului.

De unde un neobişnuit paradox temporal: perioada pe care o traversăm acum, între adoptarea moţiunii de cenzură şi o soluţie de guvernare stabilă, de durată, sprijinită de o majoritate parlamentară omogenă, rezultată din alegeri, e şi prea scurtă, şi cam lungă! Nu e timp pentru calcule calme şi pentru strategii în mai mulţi paşi, căci înlocuirea cabinetului PSD e urgentă, dar mai sunt peste 6 luni până la locale şi mai bine de 1 an până la parlamentare, dacă vor fi la termen, intervale care trebuie gestionate cumva, mai ales că e urgentissimă repararea multelor şi marilor stricăciuni produse de guvernarea PSD-ALDE.

În jurul acestei poveşti încâlcite se-aud tot soiul de avertismente şi se face mereu comparaţia cu provizoratul de 1 an al cabinetului „tehnocrat” condus de Dacian Cioloş, perioadă în care, retras în opoziţie, PSD s-a redresat, câştigând apoi triumfal următoarele alegeri. Susţinători atunci doar din Parlament ai formulei de tranziţie, angajaţi acum direct în preluarea guvernării tot provizorii, liberalii s-ar expune riscului erodării rapide ş.a.m.d. Totuşi, situaţia e foarte diferită de cea din 2015-2016. PSD-ul era atunci mult mai sigur pe el, liderul Victor Ponta pierduse prezidenţialele după ce obţinuse un scor foarte bun, de 40%, în primul tur, echipa de conducere era mai solidă. Acum – vraişte! Şefa e desconsiderată de toată lumea, şi-n interiorul partidului (acolo, pe tăcute!), şi-n afară (pe o bogată gamă ironică, de-a ajuns biata doamnă de râsul curcilor, cum se spune-n popor…), structurile de la vârf au fost „epurate”, aduse la nivele intelectuale şi politice incredibil de scăzute, iar tendinţa e de afundare în criză, cu perspective sumbre: s-ar putea ca Viorica Dăncilă, catindată PSD şi la şefia statului, să nu prindă turul al 2-lea, i se prevede un scor sub 20% sau chiar sub 15, iar partidului i se profeţeşte un scor şi mai mic la parlamentare, poate chiar dispariţia. Aşa încât e greu de crezut că se va repeta scenariul din 2015-2016, iar liberalii, mobilizaţi la guvernare, avertizaţi de „păţania” din 2015-2016, venind acum după dezastruoasa gestiune pesedistă a treburilor publice, încât orice ameliorare ar fi apreciată, ar putea – dimpotrivă – să iasă în câştig din asumarea sarcinii de a „salva” ţara.

Poveste – ziceam – încâlcită, cu final deschis… ■