Nu poemele de revoltă socială gen „Împărat și proletar”, nu filosoficele „Scrisori” și nici plicticosul și interminabilul „Memento mori” sunt marile poezii ale lui Eminescu. În „Luceafărul” de pildă, altminteri un poem admirabil, spune despre fata de care se îndrăgostise personajul principal că „era una la părinți și mândră-n toate cele cum e Fecioara între sfinți și Luna între stele”. Se știa deja pe vremea aceea că Luna nu este o stea, ci un planetoid, satelit al Pământului care primește lumină de la Soare (deci nu are lumină proprie). Eminescu însuși scrisese poezia „La steaua” în care ne informa că până la steaua respectivă e o cale atât de lungă, că mii de ani i-au trebuit luminii să ajungă. Deci avea noțiuni de fizică cu toate că nu cunoștea viteza luminii. Eminescu era ușor haotic și în aplombul său poetic călca în picioare orice. Credea că poetului îi e permis totul. Orice eroare gramaticală sau de logică simplă devine licență poetică. Or, lucrurile nu stau chiar așa. Eminescu auzise la Viena despre planeta Venus. El personal scrisese „Venere și Madonă”. Nu se poate să nu fi auzit că planeta Venus e numită popular Luceafărul. Atunci cum să-l facă pe Luceafăr băiat, când el de fapt e fată? Sigur că-l asociem noi cu Lucifer, purtătorul de lumină, îngerul preferat al lui Dumnezeu care ulterior a devenit Diavolul. Dar îngerii, fie ei și căzuți, n-au sex.

În altă parte zice: „Pe lângă plopii fără soț/Adesea am trecut /Mă cunoșteau vecinii toți,/Tu nu m-ai cunoscut./ La geamul tău ce strălucea/ Privii atât de des,/ O lume-ntreagă-nțelegea/Tu nu m-ai înțeles”. Deci motivul romantic al geniului neînțeles. Corect ar fi fost altfel. Decât să stea să tremure în ploaie ca geniul, nu mai bine se ducea la fată să-i ceară prietenia? Iarăși mi-e neclar de ce vecinii, care se prinseseră de daravelă, n-au mers la fată să-i spună: „Bă, vezi că e unu’ acolo care stă și se uită la geamul tău, ne numără plopii și dă cu bățu-n gard de agită câinii”.

Se pare că întâlnirea de la Viena cu Iacob Negruzzi, care i-a dăruit un volum de Schopenhauer și l-a invitat în cercul select de la Junimea, i-a marcat destinul. Eminescu avea să îmbrățișeze pesimismul filosofului german și să dezvolte o personalitate aplecată spre tristețe și spre respingere a bucuriei simple a vieții. Deși el nu era trist structural. O dovedesc poemele în care se bucura de nuferii galbeni de pe lacul albastru și cele în care își săruta multele iubite pe care le-a avut. Că era geniu și conștient de lucrul acesta deducem și din „Sara pe deal”, unde remarcăm o lipsă de cavalerism vecină cu bădărănia. Zice: „Sara pe deal buciumul sună cu jale,/Turmele-l urc, stele le scapără-n cale/ Apele plâng, clar isvorând în fântâne:/Sub un salcâm, dragă, m-aștepți tu pe mine”. Deci o lasă pe aia să-l aștepte la ceas de seară pe un deal plin de ciobani care urcă cu oile. Bizar. Nu e de mirare că multe l-au părăsit.

A fost influențat de marii romantici germani și mai împrumuta de la ei. Dar originalitatea lui îl plasează pe aceeași treaptă cu Heine, Schiller sau Holderlin. Iată un poem care-i atestă genialitatea și care este peste „Luceafărul” și peste toate poeziile lui mult mai cunoscute și vehiculate prin manuale.

„Peste vârfuri trece lună/Codru-și mișcă frunza lin/Dintre ramuri de arin/Melancolic cornul sună/ Mai departe, mai departe/Mai încet, tot mai încet/Sufletu-mi nemângâiet/Îndulcind cu dor de moarte./De ce taci, când, fermecată, inima spre tine-ntorn/?Mai suna-vei, dulce corn/Pentru mine vreodată?”

E vorba despre natura umană, firească, în care sentimentele se amestecă și în care stările nu sunt neapărat limpezi. E vorba despre un moment unic și irepetabil care-ți aduce în același timp bucuria că-l poți trăi, dar și uriașa tristețe că nu-l vei mai avea niciodată. Asta bate toată mitologia lui Hyperion care renunță la nemurire ca să descopere că fata pe care o iubea îl înșela cu un bodyguard.

Un alt poem, între cele profund umane ale lui Eminescu: „Cu murmurele ei blânde/Cu isvorul harum, horum/Ne primea în a ei brațe/Alma mater philistrorum./Cu evlavie cumplită/Înghițeam pe regii lybici/Unde sunt acele vremuri/Te întreb, amice Chibici?”.

Amicul Chibici, mai exact Alexandru Chibici Râvneanul, îi fusese coleg de bancă la Botoșani și mai apoi la Viena. Nu era la fel de talentat, deși l-a încercat și pe el proza. A fost în schimb un prieten cum rar se găsește. El l-a și însoțit la Viena în timpul tratamentului. Eminescu era deja bolnav și se credea când călugăr, când rege antic. Iar Eminescu avusese mulți colegi și prieteni. De pildă, și Ioan Slavici îi fusese coleg la Viena. Eminescu nu a spus în poemul său „Chibici” ca să rimeze cu „libici”. Putea să zică Slavici și să găsească o altă rimă, că la asta nu putem spune că nu se pricepea. A simțit în Chibici prietenul adevărat și asta l-a făcut să fie uman și nu geniu neînțeles.

Cum a murit Eminescu, știm cu toții. Se credea Matei Basarab. Deci din stirpea descălecătorilor și întemeietorilor de neam și limbă. Așa a și fost, cu toate neajunsurile lui.