Și de-ar fi doar economia! În realitate, tabloul provocărilor apropiate este unul cu mult mai complicat și reclamă decizii strategice. Iată o listă a provocărilor, departe de a fi completă.
1. Atenție la China!
După cum s-a putut lesne observa, China a reprezentat o preocupare majoră în cadrul turneului central-european al șefului diplomației americane, Mike Pompeo. La Budapesta, de exemplu, oficialul american și-a exprimat îngrijorarea față de politica tot mai activă a Budapestei de strângere a relațiilor cu China. Reprezentanța locală a companiei Huawei, de exemplu, este văzută de mulți observatori drept un adevărat hub european al companiei chineze.
Statele Unite se află într-un proces de reevaluare a provocărilor globale, punând China în centrul preocupărilor sale. Deja, comentatori militari de peste Ocean sunt de părere că dacă Alianța Atlantică va continua, atunci aceasta va fi orientată în principal către stăvilirea avansului Chinei.
Ar fi o schimbare strategică de proporții și o provocare pentru București, unde, mai ales la nivelul liderilor de centru-stânga, ideea strângerii cooperării cu China pare una foarte atractivă. Dacă nu cumva chiar ca alternativă la fondurile europene, pe fondul înrăutățirii relațiilor dintre Bruxelles și coaliția de guvernare de la București.
2. Viitorul Uniunii Europene
Acum este Brexitul și, cu o lună și jumătate înainte de data fatidică de 29 martie, nimic nu e clar. Totuși, cu perspectiva unei treimi din locurile parlamentului ocupate de formațiuni antisistem și a unui blocaj generat de prezența destul de consistentă a euroscepticilor în guverne naționale (și, deci, în Consiliu), reformarea instituțiilor europene devine o urgență.
Ce face România? Pe de o parte, România are interesul menținerii pentru încă o bună perioadă de timp a sistemelor de solidaritate. Constând într-un transfer consistent de resurse de la statele membre mai bogate către cele mai sărace. Așadar, România nu ar avea niciun interes să se alăture corului celor care critică politica de coeziune sau politica agricolă comună, pe care le văd ca o risipă de bani, ce ar putea fi mai bine folosiți, de exemplu, pentru securizarea frontierelor sau sprijinirea înaltelor tehnologii.
Obținerea sprijinului pentru menținerea mecanismelor europene de solidaritate vine însă și cu obligații. Solidaritatea presupune și respectarea statului de drept. Or, tocmai suntem în plină coliziune București-Bruxelles pe această temă. Ce fel de Europă își dorește, totuși, România? Iată o provocare de dată imediată – summitul de la Sibiu, consacrat viitorului UE, va avea loc la 9 mai…
3. Și totuși, Rusia…
Statele Unite au suspendat Tratatul Forțelor Nucleare Intermediare (INF), datând din 1997, ceea ce este de așteptat să conducă la o escaladare a cursei rachetelor cu rază medie de acțiune și la creșterea amenințării.
Washingtonul a acuzat Rusia că încalcă de multă vreme Tratatul INF, prin instalarea de echipamente balistice în apropiere de Marea Neagră. Moscova, la rândul ei, a luat în vizor instalațiile antirachetă din Polonia și România, amenințând direct cele două țări.
Întărirea prezenței americane în zonă este vitală în acest moment, iar aceasta s-ar putea să vină cu obligații suplimentare ( vezi Punctul 1). Și un lucru e clar: americanii nu dau cecuri în alb aliaților lor. De exemplu, Viktor Orban continuă să fie criticat pentru stilul său autoritar de guvernare, deși se erijează drept principalul susținător din UE al politicilor lui Donald Trump. Pentru Washington, statul de drept reprezintă o garanție în plus pentru stabilitatea partenerilor săi din regiune.
În acest timp, la București, conflictul politic guvern-președinte a afectat chiar conducerea Armatei. Iar licitația pentru achiziționarea corvetelor s-a dovedit un eșec, sporind astfel vulnerabilitatea la Marea Neagră.
4. Balcanii…
Vestea bună este că acordul dintre Atena și Skopje a deschis drumul Macedoniei de Nord către NATO și Uniunea Europeană. Grecia a fost chiar primul stat membru care a ratificat aderarea la Alianța Atlantică a micii republici din Balcani, pe care a ținut-o blocată vreme de decenii.
Dar provocările nu s-au sfârșit. Rusia continuă să vadă Balcanii ca pe o zonă naturală de influență, la fel ca și Turcia, fiecare dintre ele pretinzând că își protejează coreligionarii din acest complicat mozaic etnic și confesional.
China se implică, la rându-i, foarte puternic în regiune, mizând mai ales pe megaproiectul de infrastructură al noului „Drum al Mătăsii” (Din nou, atenție la Punctul 1!).
În Balcani, Occidentul tace și face – Muntenegru a aderat la NATO după ce a evitat o lovitură de stat pregătită, se pare, pe filieră rusă, iar acum a venit și Macedonia de Nord. Dar confruntările nu s-au încheiat și amenințarea instabilității este mare, în imediata apropiere a României.
5. Vecinătatea estică
Și dacă în Ucraina se va da drumul câinilor războiului, eventual ca mutare de răspuns la pierderea influenței ruse în Venezuela? Este o variantă invocată de experți militari și geopolitici.
Și dacă Republica Moldova se va transforma, după alegerile legislative din 24 februarie, într-o placă turnantă a contrabandei, o imensă spălătorie de bani și o economie de cazino? Iarăși o variantă de luat în seamă.
Schimbarea legilor electorale în contra recomandărilor Comisiei de la Veneția, adoptarea unor măsuri legislative controversate, precum amnistia fiscală sau cetățenia contra bani, intensificarea discursului antieuropean în paralel cu resuscitarea unor teorii moldoveniste, de sorginte sovietică, reprezintă tot atâtea semne de întrebare legate de viitorul țării ce vine.
Să adăugăm la toate acestea presiunile tot mai puternice dinspre Moscova în privința adoptării așa-numitului „Plan Kozak”, prin care Transnistria și Găgăuzia ar urma să devină părți componente ale unei federații moldovenești, având drept de veto în deciziile legate de orientarea strategică. Ar însemna sfârșitul speranțelor pentru o traiectorie pro-occidentală a Republicii Moldova. Care ar putea fi răspunsul României?
6. Post-președinția UE
Cum-necum, România va încheia cu bine președinția Consiliului Uniunii Europene, cel puțin din punct de vedere tehnic. Nu știm dacă delicatul dosar al Bugetului UE 2020-2027 va fi închis sub președinție românească – asta nu depinde doar de București. Dar în câteva domenii, cum ar fi energia sau securitatea frontierelor, probabil se vor obține rezultate. Summitul de la Sibiu va rămâne, oricum, un reper pentru reformarea Uniunii. Dar ce se va întâmpla de la 1 iulie?
Experiența instituțională dobândită în aceste șase luni este una foarte importantă. Funcționari și experți români (cei de calitate, care reprezintă majoritatea, și nu „pilele”) au ocupat în această perioadă poziții bune în angrenajul de decizie de la Bruxelles.
Întrebarea este dacă România va ști să profite de experiența acestor șase luni și de ceea ce experții săi au acumulat în materie de informații și relații. În ce măsură toate acestea vor fi folosite printru promovarea, în continuare, a intereselor României în cadrul Uniunii?
Sau, dimpotrivă, odată exonerați de răspunderi și obligații, liderii români vor putea lăsa la o parte orice idee de continuitate și se vor vedea liberi să abordeze discursul eurosceptic, intensificând războiul surd cu instituțiile europene.
Deja, scrisoarea ministrului justiției, Tudorel Toader, adresată vicepreședintelui CE, Frans Timmermans, în care se spune că România nu poate adopta toate recomandările Comisiei din raportul MCV, este semnalul îngrijorător că se va alege calea confruntării.