Urmărind bilanțul cabinetului Dăncilă, apoi comentariile critice care l-au disecat, se poate observa că evenimentul a fost un exercițiu tactic, care a descris, emoțional, efectele unei strategii riscante. Parafrazând un dicton celebru al lui Sun Tzu, „tactica fără strategie este zgomotul de dinaintea înfrângerii”.

Se văd deja în economie efectele unei strategii lipsite de viziune, de realism și, pe alocuri, de logică economică. Guvernarea pare să se asemene unei partituri de jazz, care lasă loc liber improvizațiilor, avertizează cu umor Horia Braun, economistul-șef al celei mai mari bănci românești, BCR. Încrederea reciprocă între guvern și guvernați, fie ei oameni de afaceri sau simpli cetățeni, se diluează sub presiunea inflației, a ratelor majorate și, în general, a incertitudinii în care operează economia. Birocrația bizantină a României este reflexul neîncrederii pe care guvernanții o au în oameni, al plăcerii cinice moștenite din comunism de a ne chinui puțin unii pe alții, dar și o sursă infinită de șpăgi. De aici neîncrederea oamenilor în guvernanți, deoarece funcționarul care blochează un document sau condiționează de șpagă un serviciu pentru care este plătit deja chiar din taxele „victimei” este, în ochii oamenilor, expresia guvernării.

Apar idei năstrușnice peste noapte care prăbușesc piața bursieră, cum ar fi plafonarea tarifelor la gazele naturale, culmea, exact în momentul în care se producea o discretă majorare a acestora. Să fie o tactică de comunicare, pentru a emoționa publicul oricum neatent la majorările, tradiționale, ale tarifelor la utilități strecurate vara, când consumul e prea mic pentru a enerva pe cineva?

Piața financiară urmărește cu emoție evoluția pensiilor, aflate constant sub presiunea schimbărilor, dar și aici lipsește strategia, nu există colaborare cu reprezentanții mediului de afaceri, iar Consiliul Fiscal este total ignorat. Emoția pieței financiare vizează amenințarea, mai veche, că Pilonul II de pensii va fi dizolvat în conturile bugetului de asigurări sociale. Lipsesc analizele guvernamentale privind riscurile dizolvării acestui pilon al sistemului de pensii, care se extind de la problema inițială a confiscării proprietății, care poate fi contestată în Justiție, până la prăbușirea și așa fragilei noastre piețe bursiere sau chiar la ieșirea din piața titlurilor de stat a unor actori importanți, serioși și, mai ales, fideli. Ce efect ar avea o eventuală confiscare a Pilonului II de pensii asupra costurilor la care se împrumută statul este o întrebare retorică, pe care nu și-o pune nimeni dintre cei responsabili. Dar dacă, ghinion, războiul comercial declanșat de președintele Trump se amplifică, panica inflamează piețele financiare, Brexitul provoacă drame și crize economice și ne trezim în recesiune globală? Ce se va întâmpla cu leul? Și aici guvernanții stăpânesc tactica aruncării vinei pe umerii altora. Desigur, dacă economia va derapa, arhitecții exercițiului nu se află la banca centrală, ci în Palatul Victoria, deoarece acolo se iau hotărâri tactice privind fiscalitatea, bugetul și cheltuielile lui. Dar această tactică a găsirii unui vinovat, uneori mai înainte să faci tu vreo greșeală, nu descrie existența vreunei strategii economice solide, capabile să asigure bunăstarea oamenilor, adică locuri de muncă plătite bine, stabilitatea prețurilor, atragerea de investiții.

Din păcate, săptămâna trecută s-a consumat un alt episod emoționant: Ministerul Finanțelor a fluturat steagul alb al capitulării în fața evazioniștilor, a rău-platnicilor și, în general, a afacerilor care se hrănesc prin credit fiscal. Tactica expunerii unui proiect de lege în acest sens, urmată de retragerea lui, cu menținerea vie a ambiguității, este o expresie a lipsei unei strategii fiscale coerente. Din nou, improvizația ia locul analizei.

Anul viitor, ministrul nostru de Finanțe va avea o agendă complicată în Consiliul de afaceri financiare și economice al UE, Ecofin, unde se vor discuta toate chestiunile legate de fiscalitate, bugete și, atenție, relația cu Marea Britanie, un capitol fierbinte al agendei președinției române a Consiliului European. Ne vom maturiza oare suficient până atunci pentru a evita greșelile?