În Criza Spiritului American, carte tradusă și în română, Allan Bloom flatează Europa numind familia ca prim pilon al educației elitelor. Spre deosebire de studenții americani, a căror educație începe la 18 ani, europenii cresc și devin adulți cugetând la marile cărți ale culturii lor comune.
Acesta este motivul pentru care învățământul superior european are în principal, dacă nu exclusiv, rolul de a specializa studenții într-un anume domeniu, pe când sistemul american al artelor liberale își arogă imperativul de a cultiva în studenți dependența „vieții cercetate”[1] și căutarea flămândă a „vieții bine trăite”[2].
Ideea educației americane este perfect exemplificată de faptul că multe dintre facultățile americane nu permit profesorilor să predea nimic ce s-ar putea schimba cu vremea. Carevasăzică, dacă intenția cursului este să-ți dea skilluri angajabile astăzi și nu să te învețe să gândești, cursul nu-și are locul într-o facultate tradițională americană. Cultivarea vieții cercetate se face în mod special prin citirea marilor cărți ale culturii vestice (mai nou alături de cea estică). Câteva exemple metodologice vin de la St John’s College, cea de-a doua cea mai veche facultate din America, unde educația constă exclusiv în citirea și discutarea listei lor de mari cărți, facultatea mea, Middlebury College, care cere studenților să ia cel puțin un curs în opt categorii extrapolate din artele liberale, și chiar și Columbia University și University of Chicago, „facultăți de cercetare” cu rolul adăugit de a specializa studenți postuniversitari, unde indiferent de cursul de studiu, studenții trebuie să treacă printr-o Curiculă Esențială, constând la rândul ei din citirea marilor cărți. În facultățile americane, de altfel, cerințele licenței într-un anume domeniu constau în aproximativ 12 din cele 36 de cursuri din timpul facultății.
Astfel, educația elitelor americane nu este pusă pe seama propriilor familii, ci pe școlile de vârf care propun fiecare o perspectivă distinctă asupra educației. Sistemul totuși nu-și are obârșia în America, ci pare să provină din cel britanic al școlilor internat (boarding schools). Acestea formează majoritatea școlilor de elită ale Marii Britanii, unde studenții sunt trimiși de acasă de la vârste fragede pentru a locui și a fi cultivați de tutori educați la rândul lor de aceste scoli. Multe dintre aceste școli, care au educat majoritatea prim-miniștrilor și aristocraților britanici și de vreun secol și copiii familiei regale, există de sute de ani, cele mai cunoscute fiind probabil Harrow School[3], formată în 1572, și Eton College[4], din 1440, iar cea mai veche fiind The King’s School, Canterbury, din 597.
Principiul acestui model, păstrat de altfel și de sistemul școlar public din America, este să conțină toate aspectele vieții elevilor care învață, mănâncă, fac sport și își clădesc relațiile în interiorul școlii, având astfel un întreg univers supravegheat și îndrumat de tutorii și profesorii lor.
Sistemul european continental, în principiu, este mai puțin intruziv în viața copilului și, mai important, în viața familiei, care îi oferă copilului baza literară, (susține Bloom) îl hrănește, îl duce să facă sport la vreun club sportiv local și îl trimite la școală doar pentru câteva ore pe zi și numai pentru cursuri. Până și Bloom, totuși, când vorbește despre fondul cultural al studenților veniți din Europa, nu se oprește la familie, ci afirmă că la acesta contribuie și școala, de la educația primară până la cea liceală.
În principiu deci, europenii ajung în același loc cu americanii, și poate chiar îi întrec, având în vedere că europenii au deja cultura formată până să ajungă la facultate, iar facultatea poate avea rolul exclusiv de a specializa studenții și de a-i pregăti pentru câmpul muncii.
Facultățile europene, cele românești nefăcând excepție, există fără doar și poate cu scopul de a produce specialiști. Dacă, miraculos, studenți fiind, nu vi s-a spus să învățați bine pentru a prinde o slujbă bună, este suficient să vă uitați la broșurile de prezentare ale facultăților ca să vedeți că accentul nu e pus pe vreo căutare a adevărului, pe frumusețea subiectului sau pe formarea unei minți iscoditoare, ci pe legăturile facultăților cu diverse businessuri de succes și angajabilitatea absolvenților.
Problema apare atunci când realizăm că școlile preuniversitare au același scop. Am putea lua ca exemplu și alte țări de pe continent (Germania făcând într-adevăr excepție), dar pare productiv să ne concentrăm pe România. Profilurile liceelor sunt dovezi evidente: încă din clasa a VIII-a, elevii români trebuie să se decidă pentru ce fel de facultate vor fi pregătiți în următorii ani. Admiterea la liceu dovedește teza chiar mai stringent, folosind drept criterii în clasarea liceelor nota de intrare, promovabilitatea și rezultatele la olimpiade. Carevasăzică, liceele bune sunt cele care te specializează nu numai într-unul dintre profiluri, ci acelea care te fac olimpic: specialist de copil într-un subiect care și la nivel de facultate este o nișă.
Distribuirea orelor în structura curiculei conclude răspicat demonstrația, arătând că pentru Romania, „tehnologia informației și a calculatoarelor” și „educația tehnologică și aplicații practice” (8 ore cumulate în școala generală) sunt mai importante în formarea unui copil decât istoria sau cultura civică (împreună abia ajungând la 10 ore) și incomparabil mai importante decât latina, adăugată, pare, în zeflemea, cu o singură oră de studiu în clasa a 7-a. Gânditorii lumii și cărțile lor sunt înghesuite într-o oră pe săptămână în ultimii doi ani de liceu, adresată la rândul ei exclusiv elevilor de la filologie (subiectul pălind, evident, în fața celor șase ore atotimportante de TIC).
Așadar, cel mai probabil, elevii români își încheie formarea culturală privați aproape complet de șansa de a-i întâlni pe Homer, Platon, Dante sau Shakespeare și departe de orice șansă de a afla despre Magna Carta, iluminismul scoțian, istoria revoluției franceze ca surse contrastante ale proslăvitei noastre democrații sau instruirea conceptului de rechtsstaat pe care îl evocăm perpetuu.
Putem să spunem că discuția despre o astfel de educație este un moft într-o țară cu 42% din populație funcțional analfabetă, conform Centrului de Evaluare și Analize Educaționale, și că mulți studenți nu ar fi bine serviți de o asemenea curiculă. Problema nu este atât faptul că majoritatea românilor nu interacționează cu marea tradiție literară a lumii, ci faptul că pentru un elev interesat nu există nicio oportunitate de a fi expus la ea; că în spatele elitei olimpicilor cu care ne mândrim se ascunde o lipsă desăvârșită a unei elite cu anvergură culturală.
Ne întoarcem astfel la familie, care rămâne singura posibilitate a studentului de a se cultiva. Avem într-adevăr exemple de oameni ca Noica și Ciobanu, ale căror case, chiar și pe vremea comunismului, ofereau unor tineri voitori o educație superioară probabil celei oferite de oricare școală. Vedem și că generațiile ajunse la maturitate au fărâme de elită intelectuală care, neputând fi formate în școli, trebuie să fi fost formate de familii. Mai bine, de altfel, ca părinte să te asiguri că valorile și cultura cu care copilul tău își va trăi viața sunt clădite de tine, familia, biserica sau prietenii tăi, ci nu de un profesor numit de un stat intelectual falimentar. Dar rămân cu gândul că familia este singura speranță a unei viitoare elite intelectuale; o familie care, neajutată de orice fel de instituție de învățământ, devine responsabilă să întrețină, să educe și să sădească în copil și o bază culturală. Suntem siguri că poate?
Dacă suntem de acord că măcar câțiva dintre noi ar trebui să aibă o asemenea formare, poate este momentul să ne întrebăm dacă suntem convinși că familiile României pot continua să joace acest rol vital. Iar dacă nu avem dubii, poate trebuie să ne limităm la soluția unui context instituțional care să încerce.
[1] Este vorba despre expresia lui Socrate în Apărare.
[2] Este vorba despre Eudaimonia.