Economia României a crescut fulminant, iar la baza acestei creșteri, care a încruntat multe frunți chibzuite, stă de ceva timp consumul. Unii au aplaudat la scenă deschisă, asumându-și premiul ca pe o coroană de lauri, nerecunoscută însă de cealaltă tabără, împărțită la rândul ei între prevăzătorii ce păstrează amintirea crizei din anii 2007-2008 și visătorii către ritmurile de vals vienez ale economiei liberale clasice. Libertarienii… pe cale de dispariție la noi. Ușor mai puțin sentimentali și poate cel mai bine ancorați în realitate, uneori precum învățătorul cel bătrân care strigă clopoțelul în curtea școlii unde băieții joacă mingea, sunt oficialii băncii centrale, care ne spun și ei că e bine, dar nu prea…

de Ligia Munteanu

Însă nu doar România este pofticioasă în fața consumului. Dacă trecem Carpații, vedem că la nivelul Uniunii Europene, cheltuielile pentru consumul final au crescut între anii 2006-2016 cu 8,4% ca volum. Cheltuielile de consum ale gospodăriilor au contribuit cu 56% la PIB-ul UE numai în anul 2016. Știm cu toții cum au fost ultimii doi ani. Date europene ne arată că cea mai rapidă creștere a cheltuielilor medii de consum pe cap de locuitor în euro între anii 2006-2016 a fost în România și statele membre baltice.

Dacă trecem oceanul, tendința o regăsim și în State. Economia americană a avut în trimestrul doi din acest an cel mai rapid ritm de creștere din ultimii patru ani, tot pe fondul consumului. Este un avans de 4,1% pe trimestrul doi față de 2,2% în lunile anterioare și astfel consumul devine responsabil pentru două treimi din activitatea economică.

Și totuși… cum am ajuns aici? Așa mare nevoie de atâtea lucruri? Iar nu atât consumul ridică semne de întrebare, ci faptul că omenirea consumă pe datorie. Întreaga lume merge pe datorie, dar până când?

Teoretic, este o problemă de cerere excesivă în piață, iar vânzătorul este în slujba clientului. Dar mi-e teamă că aceste concepte au rămas frumos așezate în raft, în cartea veche de economie. În piață lucrurile s-au schimbat. A apărut un anumit ingredient, marketingul. Conceptul a pornit chiar de la Adam Smith, părintele Avuției Națiunilor, unde el propune ca vânzătorii să identifice nevoile clienților și să se adreseze lor. Deci marketingul a pornit de la un set de instrumente care să te ajute să faci un produs cunoscut în piață pentru a lărgi orizontul cumpărătorilor. Dar după vreo două sute de ani a devenit un fenomen profund, care avea să schimbe complet modul în care funcționează economia, pentru că este creator de cerere indusă. Regulile jocului au fost schimbate, iar asta înseamnă pe de o parte încasări record, pe de altă parte legitimarea vieții pe credit.

Prin diferite tehnici, acum facilitate de tehnologie, nu doar că ajungi să cumperi ce vrea vânzătorul, ci mai mult, nu te vei sătura niciodată. De ce? Pentru că tu cumperi o iluzie, o așteptare, un vis, dorința de a face parte din clasa elitelor, cumpărată cu apanajul bunurilor de lux luate de români cu carduri de credite ce au dobânzi amețitoare. Pentru că tu cumperi ca „să nu rămâi fără” sau ca „să fie acolo”, după o generație care încă are amintiri cu sticla de lapte la coadă la 4 dimineața. Pentru că tu cumperi iluzia frumuseții promisă de un manechin cu ochi albaștri și păr de mătase. Pentru că tu cumperi ultimul telefon inteligent căci în reclama TV ai văzut cum prietenii erau impresionați. Pentru că noi vrem să cumpărăm o stare, ne identificăm cu ea, însă de multe ori produsul vândut nu are nicio legătură cu asta. Și vei dori mai mult…

A nu se înțelege însă că este vina marketingului, nici pe departe. Ar fi prea simplu să aruncăm responsabilitatea în exterior și să credem în tot felul de teorii conspiraționiste. Deloc! Marketingul rămâne unde e locul lui și este foarte bine acolo. Oamenii trebuie să se întrebe: de ce au ajuns atât de goi, de ce trebuie să aducă o stare interioară prin bunuri exterioare? Responsabilitatea este a noastră a tuturor. Este doar un joc și dacă îți permiți o pauză, vei putea observa cât de des acționezi din confuzie sau necunoaștere, din grabă sau din naivitate.

În primul rând, să revenim la diferența de bază între nevoi și dorințe. Nevoile sunt clare și simple, iar odată îndeplinite, sunt suficiente. Avem nevoie de un acoperiș deasupra capului, de căldură, haine și mâncare. Rezultatele vor varia în funcție de puterea de cumpărare și vei urca trepte în funcție de prețul pe care poți să îl plătești. O matematică simplă poate fi respectată: veniturile să fie mai mari sau egale cu cheltuielile.

Dincolo de acest punct începe confuzia, încep dorințele. Iar oamenii au uitat cine sunt, ce le place cu adevărat, ce îi avantajează. Au închis cu lacăt autenticitatea lor și se transformă în consumatori de masă. Ați văzut uneori când un lanț de magazine scoate o colecție și toate fetele de pe stradă sunt îmbrăcate la fel? Cu siguranță nu le stă bine tuturor în acea ținută, dar au cumpărat pentru că are și colega, și prietena, și vecina… Nu degeaba spunea cineva că moda trece, stilul rămâne. Este la fel la obiecte electrocasnice, la articole de casă, la automobile etc. Și-mi vin în minte imagini cu știri despre bătaia pe tigăi, cu oameni care se calcă în picioare să intre în magazine în noaptea reducerilor… Nici în filmele cu sfârșitul lumii nu s-a creat atâta febră pentru a deține lucruri.

Însă iluzia consumerismului se va consuma pe sine în final. Cred cu tărie că este doar o etapă și că vom reveni la adevărate valori și la adevăratul lux, ceea ce mulți numesc simplitate de lux. Nu ai nevoie de cinci cutii de detergent la promoție; ia doar una și oferă-ți luxul să te bucuri de spațiul liber. Nu ai nevoie de șapte perechi de blugi; ia doar una și oferă-ți luxul de a te plimba o jumătate de oră în aer liber decât să stai în mall. Nu ai nevoie de zece rochii negre; ia doar una și de restul cumpără un șirag de perle. Nu ai nevoie de lucruri exterioare pentru a-ți arăta valoarea, ci lumea va iubi autenticitatea ta, ceea ce ești cu adevărat. Cum ar fi dacă fiecare dintre noi ar cumpăra doar ce i se potrivește? Poate nu ar mai fi popoare care aruncă tone de mâncare, în timp ce altele trăiesc în foamete… Oare când umanitatea își va asuma responsabilitatea pentru propriile acțiuni?