Ediția tipărită | Finanțe și economie

6 septembrie 2018

Grafic
Excesele nu sunt permise
Statele Unite
Prețurile de bază pentru cheltuielile de consum personal % creștere față de anul anterior
Datorie publică și privată
% din PIB

LA CINCI ani după cele mai sumbre zile ale crizei financiare, Lawrence Summers s-a urcat la tribuna unui forum FMI pentru a oferi câteva gânduri despre reînsănătoșirea Americii. Era nulă. Creșterea nu dădea niciun semn că ar recâștiga terenul pierdut în timpul recesiunii profunde. Rata șomajului scăzuse doar sub 7%. Era un lucru comun să fie atribuită această stare deplorabilă efectelor ulterioare ale unei recesiuni monumental de severe. Dar Summers a sugerat ca ascultătorii săi să ia in seamă o altă posibilitate: că America este blocată într-un tipar de prăbușiri, punctat de bule de creștere, și că așa a fost mult înainte ca sistemul bancar să intre în criză în august 2007. Acum, la un deceniu după colapsul Lehman Brothers, este la modă să spui că ipoteza „stagnării seculare” pe care a avansat-o Summers nu mai este relevantă. Economia Americii a crescut cu un ritm anual de 4,2% în trimestrul cel mai recent, iar șomajul este la 3,9%. Dar sunt puține motivele să credem că lumea a scăpat de tiparul macroeconomic care a făcut posibilă criza.

Summers a început prin a sublinia că reînsănătoșirea slabă nu era singura ciudățenie macroeconomică ce trebuia explicată. Pare evident faptul că înainte de criză America se complăcuse într-o perioadă nebună de excese economice (de unde și crahul). Dar erau puține semne de exces în locurile unde economiștii le-ar fi căutat în mod normal. Nici inflația, nici creșterea salariilor nu semnalau că economia se ciocnise de capacitatea sa de producție. Într- adevăr, același lucru poate fi spus și despre finele anilor ’90, înainte de prăbușirea dotcom-urilor. În ciuda exploziei investițiilor și boomului acțiunilor bursiere, nu era niciun semn despre supraîncălzirea care dusese inflația la două cifre în anii ’70 și ’80. America părea că a intrat pe un tărâm nou, în care nici măcar boomurile nebune nu generau exces de cerere; într-adevăr, un tărâm unde creșterea cererii era cronic slabă în absența unor boomuri nebune.

Colapsurile se produc atunci când cheltuielile sunt prea joase ca să împiedice ca o parte din capacitățile economiei să nu fie utilizate. Cheltuielile scad atunci când dorința de a economisi crește brusc într-o economie, deoarece oamenii își drămuiesc bănuții în fața anxietății economice. Dat fiind faptul că cheltuielile unuia sunt veniturile altuia, creșterea economisirilor duce la o cădere, doar dacă nu este compensată de creșterea împrumuturilor în altă parte. Dar în mod normal, când o economie are prea multe economisiri, ratele dobânzilor scad (sau sunt manipulate în jos de băncile centrale), până când apar cei care fac împrumuturi, iar cei care economisesc devin mai puțin interesați să-și țină veniturile la saltea. Problemele reale încep când ratele dobânzilor se blochează la zero, înainte ca economisirile și împrumuturile să fie aduse în echilibru. Ceea ce blochează economia. Acesta ar putea fi rezultatul unei crize financiare severe, ca cea din America din anii ’30 sau cea din Japonia din anii ’90. Dar Summers, împrumutând idei de la foștii keynesieni, a sugerat că astfel de condiții ar putea să devină o trăsătură cvasipermanentă a economiei.

Așa ceva s-ar putea întâmpla din mai multe motive. Poate că populațiile îmbătrânite și încetinirea progresului tehnologic au redus investițiile permanent. Poate inegalitatea, prin concentrarea resurselor în mâinile celor bogați, care sunt mai predispuși decât alții să economisească, a fost de vină. Oricare ar fi fost cauza, rezultatul a fost o lume în care rata reală de dobândă pentru a împiedica să nu rămână nefolosite capacitățile a scăzut sub zero. Într-o astfel de situație, guvernele au trei opțiuni: să accepte căderea permanentă, să spere că ratele mici vor genera un boom al prețului activelor care va scoate temporar economia din stagnare sau să se împrumute, ca să absoarbă economiile în exces. S-ar putea ca, s-a gândit Summers, economia să aibă nevoie de un stimulent fiscal tot timpul, nu doar în vremuri de depresie.

Dar este oare stagnarea seculară un fenomen real? Nu doar că creșterea s-a accelerat. Dar, poate mai important, ratele dobânzilor din America au crescut peste zero. În mod sigur, dacă Federal Reserve poate să crească rata sa de referință la 1,75% fără să deraieze economia, ceva din povestea cu stagnarea seculară este putred.

Sau poate că nu. Consolidarea reînsănătoșirii Americii coincide în mare cu sfârșituldeleveraging1 postcriză și cu reluarea creșterii îndatorării totale ca proporție din PIB (vezi graficul). Intenționat sau nu, guvernul Americii a îmbrățișat stimulentul fiscal permanent. O creștere mai rapidă în 2018 se produce în paralel cu mărirea deficitului bugetului federal de la 3,5% din PIB la 4%. Iar în cel mai recent discurs al său, Jerome Powell, președintele Federal Reserve, și-a exprimat frustrarea că economia nu se comportă așa cum ar trebui. „Inflația s-ar putea să nu mai fie primul sau cel mai bun indicator pentru o piață a muncii strânsă (tight labour market2) și pentru presiunile crescânde asupra folosirii resurselor”, a spus el. Potrivit lui Powell, Fed ar trebui să se uite în schimb la piețele financiare pentru semne de exces.

Trăind pe timp împrumutat

Este posibil, așa cum sugerează Powell, ca prea mulți bani care umblă după prea puțini muncitori și prea puține mărfuri să nu mai poată se crească prețurile acelor muncitori și mărfuri, ci, în schimb, să îi determine pe oameni să ridice prețurile locuințelor și ale acțiunilor. O explicație mai bună poate fi că prețurile pentru muncitori și bunuri sunt joase pentru că economia nu merge de fapt la întreaga capacitate și că dacă nu ar fi mărirea de prețuri la active și a îndatorării, creșterea ar fi încă slabă. Da, șomajul este scăzut, dar participarea la forța de muncă a adulților din prima categorie de vârstă rămâne sub nivelul precriză, iar creșterea salariilor este slabă.

Dacă problema este realmente un dezechilibru de durată între ratele dorite de economii și împrumuturi, politica actuală este un dezastru. Asta deoarece acum excesul financiar este mijlocul prin care puterea de cheltuială curge spre cei care sunt dornici să o folosească. Înăbușind-o prin ridicarea și mai mare a ratelor dobânzilor pur și simplu va readuce prăbușirea. Deficitele guvernelor ar putea să ofere o soluție sustenabilă pe termen lung, dacă banii ar fi dirijați spre bunurile publice care accelerează creșterea, cum este infrastructura, și spre oamenii mai săraci. Ei sunt aceia care vor cheltui cel mai probabil venituri suplimentare, și prin aceasta vor mări cererea. Ei ar beneficia cel mai mult de pe urma cheltuielilor suplimentare. Dar politicienii se chinuie să restructureze cheltuielile publice pe aceste coordonate.

Poziția ciudată în care economia s-a găsit înainte de criză și care a complicat refacerea continuă. Una dintre cele mai ciudate moșteniri ale crizei este că guvernele acceptă asta și riscurile pe care le comportă în loc să încerce ceva mai bun.

1 Delevareging = reducerea împrumuturilor unei companii în raport cu capitalul său pe acțiuni; sursa: Cambridge Business English Dictionary
2 Tight labour market = o piața a muncii în care sunt mai multe locuri de muncă decât muncitori/Dictionary.com

Acest articol a apărut în secțiunea Finanțe și economie a ediției tipărite a The Economist, sub titlul „A savings account”