După ce ani în șir cursurile băncilor comerciale oferite clienților aveau nepermis de multe procente față de referință – ceea ce se poate vedea și acum în diferența dintre vânzare și cumpărare la casele de schimb ale băncilor, față de cele obișnuite, de pe Calea Moșilor din București, să zicem – băncile au ajuns să se bată pe sintagma „Curs de schimb BNR” la care fac plățile cu cardul sau tranzacțiile în conturi.
Da, numai că acest curs la care se face reclamă că au loc tranzacțiile este chiar cel cotat de ele și „captat” la ora 13 în statisticile băncii centrale. De unde rezultă că, de fapt, au dispărut niște comisioane, deci corect ar fi fost nu că vă oferim tranzacții la cursul BNR, care nu există, căci vorbim de cursul pieței valutare, ci că am tăiat niște comisioane, constrânși de lupta concurențială.
Ca de obicei însă, observăm că marketingul, în loc să dea informația corectă „am eliminat comisioanele”, vine cu tema puternică „vă dăm valută la cursul BNR”, cotație care nu doar că nu există, ci vădește că, anterior, devizele convertibile au fost schimbate la un curs prost, din moment ce acesta este cel bun. Și în aceste condiții cei care au primit alt curs decât „cursul BNR” au căzut în trecut victimele selecției adverse și hazardului moral.
Reiau întreaga discuție. Zilele trecute când „breaking news”-urile se băteau pe maxime istorice, recordul negativ de la BNR – 4,7808 lei/euro, a fost mai mic decât cel de 4,7813 de la BCE. Cursul BNR se vede că-i diferit de cursul BCE, care-i cel bun? Amândouă-s la fel de bune, diferă doar datele de piață, deoarece au fost culese la ore diferite ale zilei. De fapt, nu există nici cursul BNR, nici cel al BCE, ci doar cotații de piață, stabilite pe baza cererii și a ofertei. Iar problema e că într-o economie cu prețuri în euro, comerciantul trebuie să justifice Fiscului cursul de pe factură. Și cea mai simplă variantă e să caute cotațiile afișate pe site-ul BNR. Pentru Fisc, BNR „garantează” că acel curs a existat pe piață la o anumită dată.
Deși, la fel de bine, se poate utiliza cursul BCE, fiindcă e un garant la fel de bun. Numai că nimeni n-ar trebui să fie împotrivă ca o companie să utilizeze cursurile văzute la un moment dat în piață și care pot fi justificate cu o captură de ecran. Fiindcă la baza stabilirii cursurilor BNR sau BCE stau astfel de „capturi” făcute la momente diferite. De ce Fiscul n-ar recunoaște orice captură de ecran ca fiind valabilă? Îi e teamă statului să nu fie furat, ca atunci când admite o campanie de ieftiniri o singură dată pe an, ca să nu i se micșoreze cuantumul taxelor? Sau încearcă să creeze spațiu să aplice amenzi, deși lipsește baza legală?
Dar toate acestea se pot rezolva, dacă firmele ar plăti un impozit forfetar, o taxă de funcționare, pe care, după ce o varsă la Fisc, acesta să nu mai fie preocupat dacă se duc prețurile de vânzare sub cele de achiziție și în ce ritm se realizează amortizările. După plată, agentul face ceea ce vrea el. Crește sau reduce prețurile, se târguieşte „ca la piaţă” la el în prăvălie, cum se vede la Istanbul. Pentru că modelul german de fiscalitate nu se potrivește unor țări precum Grecia și România, ci mai degrabă cel turcesc, care e mult mai liberal decât „liberala” UE.
De ce să nu se extindă forfetarul în absolut toate zonele unde optimizează cheltuielile, atât pentru companie, cât și pentru stat? Ce nevoie are o frizerie, de pildă, după ce achită taxa, să depună bilanț sau să aibă contabil? Aceste „complicaţii” au apărut când statului îi era teamă să nu fie furat.
În prezent, totul ar trebui flexibilizat, pentru a se vorbi, pe bune, de economie de piață funcțională. Iar cei ce plătesc mai rapid taxa, ar trebui să primească un discount și astfel s-ar încuraja sectoarele dinamice ale economiei. Și când Fiscul nu va mai gândi în termeni de procente impozitul pe profit, deoarece statul n-a investit cot la cot cu antreprenorul ca să-i pretindă o cotă procentuală, sau nu se va mai preocupa de cursul „prins” în contabilitate, cu siguranță că nu se va mai vorbi de cursul BNR sau al BCE, ci doar de cursul pieței. ■