31 ianuarie 2020, ora locală 23.00 – momentul ieșirii Marii Britanii din Uniunea Europeană. Ce presupune acest lucru? Aproape nimic… pentru cel puțin următoarele 11 luni. Statutul Regatului Unit se schimbă, însă Uniunea Europeană și Marea Britanie vor funcționa după aceleași reguli, până la finalizarea negocierilor comerciale dintre cele două părți.

Cum s-a ajuns aici? Un prim considerent ar fi cel geografic: Marea Britanie e o insulă, de când s-a desprins de continent, în urmă cu 8.000 de ani. Pe de altă parte, spre deosebire de majoritatea Vestului Europei, Regatul Unit nu a servit pe post de câmp de luptă pe parcursul ultimelor secole. Istoria sa este una globală și imperialistă.

Această istorie, împreună cu acțiunile eroice din al Doilea Război Mondial, i-a dat britanicilor un profund sentiment de mândrie, sentiment alimentat și de succesul economic, dar și de o presă populistă care a excelat în a vărsa neadevăruri corozive despre Bruxelles, după cum remarcă The Guardian.

Toate aceste elemente s-au combinat creând impresia că Uniunea Europeană este un soi de complot antibritanic, ceva ce a fost impus Regatului Unit.

Euroscepticismul dur al conservatorilor a luat naștere odată cu discursul rostit la Bruges, în 1988, de premierul britanic de la acea vreme, Margaret Thatcher, care, deși nu s-a exprimat împotriva Uniunii Europene în sine, a criticat ferm centralismul său. „Permiteți Europei să fie o familie de națiuni care se înțeleg mai bine una pe cealaltă, care se apreciază reciproc mai mult, făcând mai multe lucruri împreună, dar care se bucură de identitățile naționale tot atât de mult ca de planul european comun“, spunea atunci Thatcher. În anii ‘90, Partidul Conservator a fost trimis în opoziție, însă a revenit în forță în 2010.

Pe fondul crizei financiare, al îngrijorărilor tot mai mari ale populației cu privire la imigrație și al amenințării extremei drepte, sub forma partidului anti-UE Ukip al lui Nigel Farage, premierul conservator de atunci, David Cameron, a promis un referendum de Brexit, în campania pentru alegerile din 2015.

O campanie populistă, emoționantă și lipsită de fundament, având inspiratul slogan „Take back control“, a dominat referendumul din 2016, votanții optând pentru ieșirea Marii Britanii din Uniunea Europeană cu o majoritate de numai 52%.

Au urmat trei ani de blocaj politic, parlamentul de la Londra nereușind să obțină o majoritate în ceea ce privește acordul de Brexit extrem de incert, în special cu privire la viitorul statut al Irlandei de Nord.

Cum s-a depășit impasul?

Pe scurt, criza politică a fost depășită ca urmare a unei întâlniri ce a avut loc în octombrie 2019. Premierul Boris Johnson și omologul său irlandez, Leo Varadkar, au ajuns la un acord cu privire la frontiera dintre Irlanda, stat membru al Uniunii Europene, și Irlanda de Nord, provincie britanică.

Această frontieră de aproape 500 de kilometri a constituit o imensă barieră în calea fostului premier conservator Theresa May, care nu a reușit să obțină un acord despre cum să scoată Irlanda de Nord din Uniunea Europeană fără să instaureze controale la frontiera cu Irlanda.

Johnson și Varadkar au decis pur și simplu să mute controalele între Irlanda de Nord și restul Marii Britanii.

Înțelegerea nu se bucură de popularitate în Irlanda de Nord, însă are suportul conservatorilor și al majorității parlamentare a acestora. Astfel că, după ce a fost aprobat de parlamentul britanic, în decembrie, și, ulterior, ratificat de Parlamentul European și Westminster, acordul pune capăt celor 47 de ani de apartenență a Regatului Unit la Uniunea Europeană, la 31 ianuarie, ora locală 23.00.

Deci, a ieșit Marea Britanie din UE? Da, dar…

Începând cu ora 23.00, Marea Britanie nu mai este membră a Uniunii Europene. Divorțul este pecetluit. Singura cale de întoarcere este o cerere de aderare, cu toate procedurile ce decurg de aici.

Cu toate acestea, schimbările se vor lăsa așteptate. Marea Britanie intră acum într-o perioadă de tranziție de 11 luni pentru a avea răgazul de a negocia noua relație. Acest lucru presupune rămânerea pe piața unică europeană, în uniunea vamală, precum și o continuare a contribuțiilor la bugetul comunitar. Cetățenii britanici vor putea în continuare să locuiască, să lucreze, să studieze și să iasă la pensie în Uniunea Europeană, iar cetățenii celor 27 de membre ale Uniunii se vor bucura de aceleași drepturi în Marea Britanie.

Un moment mai semnificativ ar putea fi 1 ianuarie 2021, prima zi pentru Marea Britanie în afara reglementărilor Uniunii Europene. În virtutea acordului de retragere, acea zi ar putea fi amânată până în 2022 sau chiar 2023, însă premierul Johnson a exclus ferm orice extindere a perioadei de tranziție. Termenul-limită până la care Londra poate cere o extindere a negocierilor este 1 iulie.

Ce se schimbă acum?

Totul va decurge normal, cu mici excepții: cetățenii britanici nu mai sunt cetățeni ai Uniunii Europene. Principala schimbare este acum legală și instituțională. Procesul prevăzut în Articolul 50 este încheiat și ireversibil, iar vineri este punctul din care nu se mai poate reveni.

În perioada de tranziție, Marea Britanie va continua să respecte reglementările Uniunii Europene, dar nu va mai fi un factor de decizie în stabilirea acestora. Totodată, miniștrii britanici nu vor avea niciun fel de atribuții în legislativul UE, în timp ce premierul britanic nu va mai participa la summiturile organizate pentru deciderea priorităților spațiului comunitar. Cei 73 de parlamentari europeni britanici vor fi trimiși acasă. Ultimul comisar britanic, Julian King, și-a luat deja la revedere de la Bruxelles. Pe scurt, Uniunea Europeană va merge mai departe fără Marea Britanie.

Timp de 47 de ani, guvernele britanice au susținut politicile economice liberale (piața unică, mai presus de orice), au promovat extinderea Uniunii Europene, au inventat stimulente pentru regiunile mai sărace, au introdus reforme în sectoare precum cel al pescuitului și cel agricol, au redus în amploare anumite legi de protecție a mediului (în același timp, propunând altele), evitând, totodată, trecerea la euro și aderarea la Schengen. Marea Britanie și-a creat „cea mai bună lume posibilă“. Acum, totul s-a pierdut, concluzionează un diplomat francez veteran.

Negocieri, după 25 februarie

Foaia de parcurs a negocierilor a fost deja stabilită, discuțiile urmând să înceapă după 25 februarie. Până la 1 iulie, Marea Britanie trebuie să decidă dacă cere o extindere a perioadei de tranziție.

Johnson a cerut Bruxelles-ului să accelereze negocierile, însă Uniunea Europeană are ritmul său. Mandatele de negociere ar trebui să fie deja schițate la 1 februarie, iar miniștrii UE sunt așteptați să aprobe, la 25 februarie, mandatul negociatorului-șef, Michael Barnier, permițând cât mai rapid începerea oficială a discuțiilor.

Negocierile vor fi fără precedent și vor acoperi o arie largă de politici, între care comerț, securitate, afaceri externe, date, pescuit, legături cultural-educaționale și multe altele. Însă, cu numai 11 luni alocate negocierilor, cel mai probabil este să se ajungă la un acord limitat, iar dacă așa se va întâmpla, sfârșitul lui 2020 va veni cu multe dintre problemele aduse la masa tratativelor rămase fără o soluționare. Totodată, aspirațiile diferite în raport cu negocierile au pus și ele în evidență posibilitatea unui scenariu de tip „no-deal“ pentru finalul anului.

Părăsirea perioadei de tranziție fără un acord comercial ar avea consecințe uriașe asupra Marii Britanii, numeroase companii putând decide să părăsească țara. Înțelegerea privind Irlanda de Nord va intra în vigoare cu sau fără un acord comercial. În lipsa unui acord, ambele părți vor trebui să facă față șocului economic de a face comerț în baza regulilor Organizației Mondiale a Comerțului, deznodământ mult mai grav pentru Marea Britanie decât pentru UE.

Ce crede Europa?

Uniunea Europeană și-a exprimat încă de la început regretul cu privire la decizia Marii Britanii de a părăsi spațiul comunitar, repetând, atât cât încă se mai putea din punct de vedere legal, că ușa continuă să fie deschisă, dacă Regatul Unit va reveni asupra deciziei. Mai recent, s-a insistat asupra faptului că există oricând opțiunea unei cereri de aderare, după Brexit.

Cu toate acestea, blocul comunitar și-a apărat cu fermitate interesele, în special în ceea ce privește piața unică, insistând, cu o unanimitate neașteptată, că Marea Britanie nu poate păstra beneficiile apartenenței la UE, fără să-i respecte regulile.

Frustrările celor 27 de state membre s-au accentuat treptat în fața a ceea ce părea a fi incapacitatea Marii Britanii de a accepta consecințele reale ale votului de părăsire a Uniunii, a incapacității de a stabili ce tip de Brexit își dorește, dar și a lunilor de drame parlamentare și a paraliziei rezultate de aici.

Unele țări, cum e cazul Franței, au abordat o atitudine ceva mai dură. Altele, între care Olanda sau Danemarca, ar avea mai mult de suferit de pe urma unui Brexit fără acord comercial. Însă cel mai probabil, cele 27 de state membre își vor păstra unitatea pe parcursul negocierilor, pentru că, oricât de prost ar pica un Brexit fără acord comercial, o piață unică slăbită ar fi o lovitură mult mai dăunătoare. ■