El amestecă efectele de cerere și ofertă
SINGURUL LUCRU de care trebuie să ne fie frică este de însăși frica, sau așa considera Franklin Roosevelt. În multe recesiuni economice, asta e adevărat – principala amenințare pentru prosperitate este ezitarea de a cheltui, indusă de teamă. Deocamdată, lumea tratează epidemia de Covid-19, boala provocată de un coronavirus care este responsabilă pentru peste 2.000 de decese, ca nefiind o excepție. Băncile centrale din întreaga Asie relaxează politicile monetare, iar guvernele pregătesc programe de cheltuieli pentru a limita pagubele economice.
Covid-19, nu este, totuși, o amenințare economică de tip convențional. Eforturile de a îngrădi virusul limitează activitatea, prin închiderea fabricilor și întreruperea lanțurilor de aprovizionare. Astfel de șocuri pentru ofertă sunt mai greu de gestionat decât frugalitatea indusă de teamă, printre firme și investitori. Când oamenii încetează să cheltuiască, creșterea încetinește și inflația scade. Dar atunci când oferta este comprimată, prețurile se pot accelera chiar în timp ce economia se clatină. Economiștii s-au lovit mai întâi de șocurile ofertei în anii ’70, când reducerile de livrări de alimente și petrol au pus capăt la trei decenii de creștere fără precedent, și au deschis porțile pentru „stagflație”. Șocurile ofertei au divizat profesia. În mod predictibil, a existat o dispută dacă guvernele ar trebui să dea prioritate luptei împotriva șomajului sau a inflației înalte. Vulturii inflației au câștigat în cele din urmă, într-o victorie care avea să structureze modul de operare al băncilor centrale timp de decenii.
Asemenea șocurilor petrolului și alimentelor din anii ’70, epidemia de Covid-19 reprezintă o amenințare neașteptată la adresa unui stâlp al producției globale. Asta deoarece, atâta timp cât mobilitatea muncitorilor chinezi va fi limitată, magazinele, birourile și fabricile din cel mai mare exportator al lumii vor închise. Drept rezultat, firmele care depind de livrări din China își epuizează stocurile și își reduc activitățile. Pe 17 februarie, Apple i-a avertizat pe investitori că problemele legate de lanțul de aprovizionare limitează producția de iPhone și îi va reduce veniturile. Producătorul auto Hyundai a redus producția în Coreea de Sud din lipsă de piese de schimb. Pe 18 februarie, producătorul auto britanic Jaguar Land Rover a spus să ar putea să înceapă să rămână fără piese peste două săptămâni și că a adus cu avionul livrări de urgență din China, în valize.
Nu este însă clar dacă modul de a înțelege șocurile ofertei care s-au creat în anii ’70 se aplică încă. În practică, distincția dintre șocurile pentru cerere și cele pentru ofertă este neclară. Într-o lucrare publicată în 2013, care reanaliza epoca stagflației, Alan Blinder, de la Universitatea Princeton, și Jeremy Rudd, de la Federal Reserve, susțineau că oferta singură nu poate să explice creșterea mare a șomajului din anii ’70. De fapt, spuneau ei, creșterile prețurilor au avut efecte asupra cererii care au contat mai mult. Ele au sporit nesiguranța, au redus veniturile disponibile ale gospodăriilor și eu erodat valoarea economiilor lor.
Experiența ulterioară sprijină această viziune mai nuanțată asupra efectului șocurilor ofertei. Creșterea mare a prețurilor la petrol în 2007 a sufocat consumul gospodăriilor în America și a contribuit la împingerea economiei în recesiune. Cutremurul, tsunami-ul și dezastrul nuclear rezultat care au lovit Japonia în 2011 au dat o lovitură industriei japoneze care, asemenea celei din China, ocupă nișe importante din lanțurile de aprovizionare. Catastrofa a dus la o scădere abruptă a producției și exporturilor (și la o mutație pe termen lung în activitatea economică, departe de regiunile cele mai afectate), dar în ciuda întreruperilor, Japonia a rămas în deflație. În teorie, tarifele vamale mai mari ar trebui să afecteze oferta și să sporească prețurile. Dar, până azi, principalul efect economic al războiului comercial care se dă între America și China a fost erodarea încrederii, deraierea investițiilor în afaceri și prăbușirea ratelor dobânzilor. Izbucnirea epidemiei Covid-19 lovește cererea de mărfuri din China și planurile de călătorie ale turiștilor. Ambele efecte trag în jos cererea globală într-un mod convențional, așa cum au făcut-o la izbucnirea SARS în 2003.
Circumstanțele de azi sunt și ele foarte diferite de cele din anii ’70. În mod crucial, inflația globală rămâne ciudat de scăzută. Asta înseamnă că decidenții politici pot să vină cu stimulente, fără să exacerbeze o problemă existentă legată de inflație. Sprijinul pare garantat în China, unde pierderile de vânzări ar putea să ducă la concedieri, la alte reduceri ale cheltuielilor și la o scădere profundă a creșterii. Economiile cu legături strânse cu China se mișcă și ele, în mod corect, în sensul de a consolida cheltuielile. Decizia Japoniei de a crește impozitul pe consum anul trecut, o mișcare care a contribuit la un declin anualizat de 6,3% a PIB-ului în al patrulea trimestru al lui 2019, pare spectaculos de prost gândită, în retrospectivă.
Dacă virusul Covid-19 s-ar întinde în întreaga lume, economia globală va avea cu siguranță nevoie de o doză de stimulent, la fel de mult pe cât are nevoie azi China. Principala complicație ar fi atunci lipsa de muniție a băncilor centrale, deoarece ratele dobânzilor sunt deja joase. Dar chiar dacă virusul va fi îngrădit, guvernele țărilor cel mai puțin afectate ar putea să aibă mult de furcă. Decidenții politici care se confruntă cu șocuri temporare ale ofertei trebuie să reasigure publicul de faptul că inflația și creșterea vor reveni, în cele din urmă, la normal – așa cum încearcă acum să facă băncile centrale moderne, atunci când o iau razna prețurile la petrol. O întrerupere continuă necesită, însă, ajustări. Trebuie identificați noi furnizori, scrise noi contracte, și trebuie găsiți noi clienți. Firmele frustrate ar putea decide că a venit timpul „să-și spele mâinile” de China. Efectele unor asemenea schimbări sunt greu de prezis.
Stare de disconfort
Dacă economia Chinei o ia mai mult în jos ca reacție, asta ar putea avea un efect deflaționist asupra economiilor din Occident. Dar dacă decenii de integrare economică, pe care mulți economiști le consideră că au contribuit la menținerea inflației globale la un nivel redus în ultimele două decenii, ar intra în marșarier, atunci ar putea să se trezească presiuni latente asupra prețurilor. Decidenții în domeniul politicilor macroeconomice s-ar putea confrunta din nou cu decizia dureroasă de a lupta sau nu împotriva inflației în creștere, în timpul unei perioade de scădere a economiei.
Pentru decidenții politici care sunt asediați de necunoscute, atât reacțiile exagerate, cât și cele minime, prezintă riscuri serioase. Din nefericire, timpul pentru a construi mai multă reziliență în lanțurile de producție și sistemele financiare s-a epuizat. Cea mai importantă lecție din anii ’70 este, poate, una pe care lumea ar fi trebuit să o aprecieze înainte de izbucnirea epidemiei – șocurile se produc și ele pot transforma un teren economic bine bătătorit, în ceva mai puțin familiar, cu o viteză înspăimântătoare. ■
Acest articol a apărut în secțiunea Finanțe și economie din ediția tipărită a „The Economist”, sub titlul „Terapie de șoc”.