Reprezentanți ai companiilor din toate sectoarele economice vorbesc, de câțiva ani, despre criza forței de muncă din România, reclamând, continuu, lipsa personalului calificat. Într-o succesiune de declarații, aflam că nu se găsesc tractoriști, zidari, zugravi sau, recent, un director din industria alimentară afirma că „durează trei- patru luni până se găsește un specialist preparator de brânzeturi”.
Locuri vacante sunt și în sectorul bugetar. Învățământul are 2.700 de locuri libere, asistența socială și domeniul sănătății au 6.900 de locuri de muncă neocupate, iar administrația publică mai are nevoie de 7.100 de salariați. Însă, în aceste sectoare, cu excepția celui al sănătății, se poate încheia un nou contract de muncă doar în situația ieșirii la pensie a unui angajat. Locurile de muncă rămân însă vacante în schema de personal.
Oficial, 45.000 de locuri de muncă sunt vacante în mediul privat
În mediul privat, 44.700 de locuri de muncă sunt vacante. Adică aproximativ 10% din totalul numărului de șomeri. Dar se întâlnește cererea cu oferta pe piața muncii? Este clar că nu. Motivele pentru care nu se întâmplă acest lucru sunt legate de calificarea forței de muncă și de nivelul salariilor. Conform datelor statistice, cele mai multe locuri de muncă vacante sunt în domeniul serviciilor, în principal în sectorul transporturilor și al logisticii. Se caută, așadar, șoferi și lucrători pentru depozitele logistice. În ceea ce privește șoferii pentru companiile de transport intern și internațional, este foarte probabil să nu existe lucrători disponibili. Știm acest lucru din declarațiile patronatelor de profil.
Situația este diferită în sectorul de logistică, pentru care se caută, în special, muncitori necalificați și nu se găsesc, din motive legate de nivelul salariilor plătite. Cel mai probabil, ofertele de muncă sunt pentru salariul minim pe economie. O soluție simplă este aceea ca, atunci când nu găsești forță de muncă, să crești oferta salarială. Pare simplu, dar nu este nicidecum așa. Cristian Pârvan, președintele Patronatului Investitorilor Autohtoni (PIAROM), explică: „Există tentația de a cere creșterea salariului în cazul în care nu se găsește forță de muncă. Numai că trebuie înțeles că decizia de creștere a salariilor depinde de productivitatea muncii și de rezultatele companiei. Sunt situații în care angajatorii își doresc să crească salariile, dar trebuie să aibă și resurse.”
Produse cu valoare adăugată mică, salarii mici
Marea problemă este structura economiei românești, o economie care se încăpățânează să producă puțină valoare adăugată. Atât în sectorul industrial, cât și în cel al serviciilor. Din acest motiv, numărul de contracte de muncă încheiate cu salariul minim este foarte mare, aproape un sfert din total, atipic pentru Uniunea Europeană, dar specific unei economii axate pe producția de mărfuri cu valoare adăugată redusă. În fond, cât de mari pot fi salariile în domeniul industriei de pază și protecție sau în micile magazine din zona rurală?
Sunt însă aceste cifre statistice infailibile? Bineînțeles că nu. Nici numărul nominal de șomeri nu este întocmai conform cu realitatea și cu atât mai puțin numărul de locuri de muncă vacante. Indicatorul locurilor de muncă vacante este cules prin proceduri statistice din mediul de afaceri și din administrație. Dar, dacă luăm în calcul numai numeroasele târguri de joburi, desfășurate în toate marile orașe ale României de mai multe ori pe an, vom avea o imagine mult diferită a cererii de angajați din economie. Adică nevoia de angajați, în sectorul privat, este mult mai mare decât cele aproximativ 45.000 de locuri de muncă vacante raportate statistic.
Instituțiile de profil din România ar trebui să fie mult mai flexibile în ceea ce privește racordarea forței de muncă disponibile la nevoile pieței. Este vorba despre faptul că sistemul de recalificare profesională nu are viteza de schimbare a pieței. Adică nu poate oferi destul de rapid, de exemplu, un număr suficient de șoferi de care companiile au nevoie astăzi. La fel se întâmplă, de ani de zile, cu învățământul profesional dual, care ar trebui să pregătească absolvenți cu o calificare profesională medie. Au fost înregistrate progrese, parteneriatul dintre sectorul privat și cel public (Ministerul Educației) are câteva exemple de bune practici, dar este încă departe de ceea ce și-ar dori mediul de afaceri.
În altă ordine de idei, realitatea crudă este că firmele românești în căutare de forță de muncă se confruntă cu o acerbă concurență care vine dinspre companiile europene. Frustrarea patronilor români este cu atât mai mare cu cât, în anumite domenii, companiile românești pregătesc la locul de muncă angajați care apoi își găsesc un job în Europa Occidentală. În fața acestei situații și a contextului economic din România, nu există soluții, pentru că, în spațiul european, nu se poate limita dreptul la libera circulație a forței de muncă.
În concluzie, importanța statisticii este limitată. Esențial este modul în care instituțiile publice de profil pot adapta procesul de pregătire profesională la nevoile pieței. Din acest punct de vedere, misterele cifrelor statistice nici nu mai contează.