Între atâtea lighioane de toate soiurile, multe dintre ele simpatizate sau iubite de oameni, frumoase, zvelte, delicate, drăgălașe ori măcar amuzante, impunătoare ori minione, spectaculos colorate sau în game mai sobru-elegante, care iuți, care mai lente, demne în mișcări, aristocratice, altele admirate sau temute pentru masivitatea lor majestuoasă, amenințătoare, pentru profilurile lor fioroase, reptiliene sau de mari feline, agresiv-carnivore, bietul porc (cel domestic) n-are deloc noroc. Urât, gras, rozuliu-alburiu-murdar, cu un rât respingător în loc de nas, emițător de sunete „grohăite”, cu mers împleticit, neexersat, căci mai mult zace, consemnat fără speranță în cotețul lui noroios ca-ntr-o temniță pe viață, cu acces doar la troaca în care i se pun hrana și apa, învăluit în propriu-i miros respingător, e crescut ca să ia cât mai mult în greutate spre a fi sacrificat și mâncat de oameni. Mort e bun!: pârlit, opărit, jupuit, desfăcut straturi-straturi, de la pielea-șoric și de la slănina de imediat- dedesubt până la măruntaie, tranșat pe categorii precum ceafa, pulpa, mușchiul, cu organele vitale, inima sau ficatul, puse și ele la tigaie, ba chiar și cu sângele recuperat în cârnați cu nume în consecință („sângerete”!), porcul e foarte apreciat, ținut la mare preț (și costă mai mult decât puiul, principalul său concurent!). Gustos, le place multora, gătit în fel și chip, simplu, la grătar, sau după rețete din ce în ce mai complicate. Viață mizeră, compensație – vai! – postumă.

Ceva mai bine se prezintă varianta sălbatică: mistrețul e liber, mobil, rapid, traversează în goană câmpii și păduri, înoată despicând voinicește apele, deși – altfel – nu poate pretinde nici el că ar fi frumos sau elegant, noroc că nu mai e rozuliu, ci, mult preferabil, maroniu- roșcat cu dungi discrete ori cafeniu spre negru-cenușiu, dar tot cu un rât dezagreabil, cu care scurmă nedemn pământul după ghinde și jir. Ca să mai salveze cât de cât situația, are, spre lauda lui, doi colți ieșiți în afara botului, amenințători.

Gloria de la 1876

Dat fiind obiceiul general de creștere a gustosului patruped (varianta domestică) în gospodăriile românești tradiționale, înțelegându-i importanța crucială pentru alimentație, deci pentru supraviețuire, Ion Creangă i-a dedicat, acum aproape un secol și jumătate, în 1876, un titlu: Povestea porcului.

N-avea – însă – cum să-i ridice statuie prizonierului din coteț, așa că, în stilul său glumeț, humuleșteanul s-a folosit de el într-o narațiune înșelătoare, în care eroul e doar în aparență cel anunțat în titlu. Purcelul „plin de glod” (cu adaosul „și de alte podoabe” – se-nțelege care!?!) va crește mare și, noaptea, își va lepăda pielea, dându-l la iveală pe Făt-Frumos. Recunoaștem formula, răspândită în folclor, a excelenței ascunse în precaritate (gloabele se dau de trei ori peste cap și se prefac în bidivii înaripați ș.a.m.d.). Ce-i drept, eroii în deghizament animalier se ascund prin alte părți sub blănuri nobile, bunăoară de căpriori, de lei ori de leoparzi. Mare maestru al antifrazelor de savoare comică inubliabilă, Creangă face un gest sfidător, crunt- persiflant: în contrast maxim, alege porcul, emblematic pentru viața amărășteanului autohton. Îi oferă astfel un soi de glorie pe dos, totuși glorie, fiindcă nu-i puțin lucru să-l adăpostești pe Făt-Frumos, să-i fii avatar oricât de caraghios. Aruncată în sobă, pielea se transformă la început tot în „cioric ars”, după care se va mistui până la scrum, sacrificiu care va consfinți uluitoarea metamorfoză.

Cu alte cuvinte, autorul, pișicher, se preface că l-ar fi răzbunat pentru vecie pe dumnealui, porcul, în locul căruia ne-a lăsat o splendoare de flăcău.

Epidemia, măcelul, revolta surdă

Nu se poate. Vremea poveștilor s-a dus de mult, a venit și-a trecut modernitatea, acum suntem în „post”-ul ei, și porcul același rol ingrat îl joacă pe meleagurile noastre, ca și-n lumea largă: trăiește doar ca să sfârșească mâncat. Au apărut marile crescătorii și abatoarele, alături de care s-a perpetuat la noi și formula „tradițională”: cu aproape o jumătate din populație încă trăitoare în mediul rural, cotețele cu câte un grohăitor-doi-trei, ca și cele cu păsări, sunt omniprezente în gospodăriile țăranilor români rebotezați „fermieri”. S-au inventat rețete de furajare și tratamente de prevenire a bolilor, se fac analize periodice și vaccinuri. Industria „de profil” și complementul ei privat, miniatural, dar răspândit în proporții de masă, par să funcționeze fără probleme.

Și deodată, la Anul Domnului 2018, răbufnește o nouă „poveste a porcului”, de cu totul alt tip! Alarmă, derută, scandal: a descins pesta! Boală grea, contagioasă, mortală. Febră africană. Traducerea „pestei” e – de fapt – „ciumă”. Epidemie teribilă. Omul nu e afectat, dar transmite virusul. Îl duc apele curgătoare. Se infiltrează în pânzele freatice, de unde e scos la suprafață prin fântâni și conducte de alimentare. Îl împrăștie la mari distanțe mistreții infectați. Fără măsuri riguroase de igienizare a locurilor în care apar cazuri de boală și a persoanelor care vin de acolo, răspândirea e fulgerătoare. De-a lungul verii se anunță tot mai multe focare în țară, în tot mai numeroase localități, în noi și noi județe. Sunt sacrificați mii de porci, apoi zeci de mii, până la finele primei săptămâni din septembrie s-a ajuns la 159.645 (raportați de ANSVSA – Autoritatea Națională Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor). De frica îmbolnăvirilor, proprietarii au tăiat 335.000 de capete în iunie și 467.000 în iulie (conform INS – Institutul Național de Statistică). Măcel! Apocalipsă a porcilor! Și epidemia continuă să se extinde, responsabilii guvernamentali părând să fi scăpat situația de sub control. Sfârșitul noii, îngrozitoarei povești nu se întrevede.

Se adaugă informații politice și administrative consternante. N-ar fi trebuit să fie o surpriză, sosirea pestei porcine în România fusese anunțată de mult, încă din 2017! Virusul a ajuns din Africa în Rusia în 2009 și de-atunci înaintează circa 100 de kilometri pe an, a traversat Ucraina și a prins la noi viteză și mai mare. Ar fi trebuit luate măsuri de prevenție, dar nu s-a făcut nimic. În primăvară, autoritățile au „sărit” până și analizele sezoniere obligatorii, probabil pentru a face economii, în condițiile risipei bugetare generale! Acum se acționează în parte corect, în rest haotic. Și mai aflăm că nici n-au fost demarate formalitățile pentru obținerea de la Bruxelles a fondurilor de urgență imperios necesare în lupta contra epidemiei. Bani europeni pentru așa ceva există, doar că nu i-am cerut încă! Guvernare – adică – iresponsabilă, care pune în pericol siguranța alimentară, siguranța națională.

…Iar în străfundurile societății românești, până în ultima gospodărie țărănească afectată sau încă nu, crește de la o zi la alta revolta surdă împotriva ticăloșilor care, cocoțați la vârful statului, își urmăresc doar interesele proprii și-i lasă pe oameni fără porcii pe care i-ar fi sacrificat abia la Crăciun, păstrând pentru restul anului mezelurile uscate și carnea la borcan, în untură. Se va auzi curând vuietul, se-aude deja: „Să plece!”…