În 1898, în New York s-a organizat prima Conferință Internațională de Planificare Urbană. Tema conferinței a fost găsirea unei soluții pentru criza urbană a bălegarului: metoda principală de transport urban era caleașca trasă de cai, iar caii aceștia produceau mai mult bălegar decât se putea scoate din orașe. Se pare că după doar trei zile dintre cele zece planificate, conferința a fost anulată, concluzionându-se că problema este nerezolvabilă. Totuși, în timp ce proiectanții urbani căutau disperat o metodă de a curăța bălegarul, pe piață a apărut și a acaparat străzile orășenești automobilul. Douăsprezece decenii mai târziu, în România începe un nou an școlar, iar noi stagnăm balansându-ne între lamentarea prezentului sumbru și fascinația unui viitor idilico-fantastic.

Situația deplorabilă a școlilor rurale din Romania este subiectul care acaparează, cum e și de înțeles, discursul legat de învățământ. Atunci când elevii fac naveta spre școli care stau să cadă, fără apă curent și din care probabil vor ieși analfabeți, pare ingrat să discuți despre orice altceva. Și totuși, dezbaterea metodologiei este inevitabilă.

Dezbaterea reapare, astfel, din când în când, lipsită de rigoare și în general cu propuneri de schimbări bruște și radicale. Anul acesta, tonul discuției este dat de Inițiativa pentru Competitivitate (INACO) care trage semnalul de alarmă că școala românească pregătește elevii pentru meserii care, în proporție de 85%, vor fi înlocuite de roboți până în 2030. În următoarea jumătate de secol, chelnerii, fermierii și instalatorii vor fi de domeniul trecutului, iar noi vom trăi într-o lume unde și mâncarea și casele vor fi printate 3D, embrionii vor fi inginerați genetic, iar exodul românesc ar putea fi spre noile colonii lunare și marțiene. O educație axată pe nevoile lumii de astăzi este, astfel, sortită eșecului, și trebuie să ne axăm pe pregătirea elevilor pentru această lume viitoare. Asta, spune organizația, înseamnă ca școala românească să predea tehnologie, inginerie și robotică. Pe termen mai scurt, susțin ei, aceasta ar da industriei românești și șansa automatizării și ne-ar aduce în rând cu restul Europei, care este deja de opt ori mai robotizată. INACO cere României, astfel, să se modernizeze în domeniul educației nu doar în ritmul în care trebuie să o facă Europa, ci într-un ritm atât de rapid încât să-i putem prinde din urmă și apoi să putem contribui și noi la colonizarea galaxiei. Cu alte cuvinte, România are nevoie de o educație pentru lumea de mâine, nu pentru cea de azi.

Dacă este însă inutil să structurăm un sistem de învățământ după nevoile particulare ale zilei de azi, acestea fiind de scurtă durată, atunci este cu atât mai nefolositor să îl structurăm după predicțiile asupra viitorului. Inovațiile tehnologice ale ultimului secol au început să ne convingă că bălegarul pe care îl vedem astăzi va fi înlocuit mâine de un automobil, dar se pare că nu ne-au făcut să realizăm nici că bălegarul de mâine este încă de neimaginat, nici că el va fi la fel de timpuriu. O educație construită pentru particularitățile zilei de mâine este la fel de efemeră ca una construită pentru cele ale zilei de azi.

Ritmul accelerat al istoriei recente este în general dat ca argument al faptului că învățământul trebuie modernizat. Înainte ca INACO să o facă a făcut-o o bună parte dintre facultățile Europei, care au înlocuit parte a învățământului tradițional cu experiența practică. Sala de curs în care un profesor predă monoton idei învechite trebuie, din această perspectivă, înlocuită cu internshipuri în câmpul muncii care te înzestrează cu „competente reale”. Dimpotrivă însă, ritmul accelerat al istoriei recente este tocmai un argument împotriva acestui fel de educație. Industria este într-o continuă și imprevizibilă schimbare, unde apar constant noi inovații care scot din uz paradigmele foștilor ani. Un învățământ în folosul industriei ar trebui să o ia de la capăt cu idei și reforme noi cel puțin în fiecare an școlar.

În pofida rapidității ei sporite, inovația tehnologică nu este însă nimic nou. Lumea a fost întotdeauna într-o perpetuă schimbare, iar educația care a rămas în picioare nu este cea care a fost fidelă noutăților veacului, ci tocmai cea care a rămas statornică în pofida lor. Dacă formatul seminarelor și al prelegerilor pe care le folosim astăzi în scoli este învechit, el este doar neglijabil mai învechit decât era acum o sută de ani, având în vedere că acesta își are sorgințile în Grecia Antică, cu mai bine de două milenii în urmă. Mă gândesc că putem îndrăzni predicția că în următorii cincizeci de ani lumea nu se va schimba chiar atât mai mult decât s-a schimbat de acum două mii de ani.

Întrebarea pe care trebuie să o pună educația în fața unei lumi în schimbare nu este ce se schimbă, ci tocmai ce rămâne la fel. Educația românească are într-adevăr nevoie de reformă, dar dacă ne dorim ca aceasta să aducă vreo schimbare sustenabilă, ea nu va veni de la vreo viziune destul de înțeleaptă a viitorului, ci de la o studiere răbdătoare a trecutului.