În urmă cu zece ani, prăbușirea unei bănci de investiții cvasinecunoscute publicului român, Lehman Brothers, a șocat piața financiară și a dat startul unei crize financiare de dimensiuni globale. Prăbușirea colosului financiar Lehman Brothers trecea aproape neobservată la București, o capitală anesteziată de febra preelectorală, care-și consuma euforia creșterii economice. Cum a fost posibilă declanșarea unei crize globale din cauza unei bănci, fie ea prea mare pentru a colapsa? O analiză atentă a cazului Lehman Brothers ne poate explica ideea „too big to fall”, aplicată în primele luni ale crizei. Cu alte cuvinte, statele mari ale lumii și-au salvat băncile mari pentru a-și susține sistemele financiare și, implicit, economiile. Aflăm dintr-un raport al Băncii Reglementelor Intenționale că, în ziua declarării falimentului, 15 septembrie 2008, Lehman Brothers avea afaceri în derulare, plasamente în bonduri, obligațiuni și instrumente de asigurare a riscului (CDS) în valoare de 600 de miliarde de dolari. Aproape tot atât de mult cât PIB-ul Turciei din acel an. Instantaneu, zeci de mii de tranzacții își pierduseră banii, toată piața financiară a lumii a fost bulversată. Panica s-a născut din neîncredere, dar și din pierderea unor sume imense de bani.

La noi economia „duduia”, aproape niciun lider politic nu prea înțelegea ce se întâmplă în piețele financiare globale. În timp, s-au auzit reproșuri adresate precis băncii centrale, care nu și-ar fi expus explicit îngrijorările. Nici nu putea, deoarece bancherii noștri centrali, singurii care înțelegeau primejdia, știau că, la primul lor semn de panică, ar fi zburat din țară mult mai multă valută decât aveau ei în vistierie. Presiunea era imensă. Semnalul de panică l-a tras agenția de evaluare Fitch, care a tăiat, cu brutalitate, două note din ratingul suveran al României, aruncându-ne în categoria nefrecventabilă a statelor cu un grad speculativ, nerecomandate investițiilor. În acel moment l-am întrebat pe șeful diviziei de ratinguri suverane al Fitch, David Riley, de ce România are o ștampilă de rating speculativ, riscant, în timp ce Ungaria, care negocia deja cu FMI un acord de ajutor, avea încă un rating relativ bun. Nu mi-a răspuns imediat. M-a întrebat dacă am citit tot raportul agenției. Mi l-a trimis, l-am citit și am înțeles că, în 2009, va exista o presiune imensă de devalorizare a leului.

L-am sunat și l-am întrebat dacă, într-adevăr, din țară ar trebui să iasă 50 de miliarde de dolari în 2009, sumă construită din scadențele datoriilor publice și private, din ajungerea la maturitate a banilor fierbinți, adică a plasamentelor pe termen scurt ale străinilor în lei, și, mai ales, a imensului deficit de cont curent, creat și atunci, ca și acum, din importuri mai mari decât exporturile. Importurile înseamnă datorie care trebuie plătită în valută. Or, banca centrală avea în vistierie cam jumătate din sumă și, atenție, nu erau toți banii ei, deoarece și atunci, ca și acum, captura de la bănci o mare parte din depozitele în valută, pentru a înăbuși creditarea. Riley ne-a avertizat că economia va intra în recesiune, că investițiile străine nu vor compensa datoriile scadente în 2009, în valoare de 25 de miliarde de dolari, și nici deficitul contului curent, estimat la 25,7 miliarde de dolari. L-am întrebat atunci: „Cum vom rezista?” A răspuns scurt: IMF (Fondul Monetar Internațional). Ceea ce s-a și întâmplat.

Acum, când comemorăm zece ani de la declanșarea crizei financiare care a răvășit lumea, peisajul global este mult mai tensionat. Incertitudinea este deja inclusă în strategiile de tranzacționare a piețelor financiare. Președintele american Donald Trump a declanșat operațiuni de impunere a tarifelor vamale la importurile SUA, în speranța reducerii imensului deficit comercial, exercițiu care poartă numele generic de război comercial. Avem haos în Turcia, un partener important de afaceri al României, și în Argentina, care nu ne prea interesează, deși o eventuală criză a piețelor emergente nu ne va ocoli. Marea Britanie își negociază divorțul de Uniunea Europeană, negocierile sunt dure și, oricâtă dibăcie s-ar consuma, economiile vor suferi șocuri. Politicienii europeni nu vor să cedeze prea mult în negocieri, deoarece alte țări, sau mai degrabă regiuni, s-ar putea molipsi, încurajate de un acord subțire. Oamenii de afaceri fac presiuni colaterale – în definitiv, Marea Britanie este o piață mare pentru mașinile germane. În Italia politicienii fac un joc populist, amenințător pentru datoria publică uriașă a țării. În Australia avem tensiuni în economie, iar China, care a fost un stâlp al economiei globale în timpul crizei declanșate în urmă cu zece ani, crește mai lent. Africa de Sud are probleme, unii economiști le consideră de același tip cu cele care au prăbușit economia din Zimbabwe, iar Orientul Mijlociu rămâne tensionat. America de Sud are și ea probleme. În Iran sunt frământări cu parfum revoluționar. În general, economiile dezvoltate se confruntă cu un val amenințător de populism, uneori deșănțat, deseori utopic, întotdeauna disprețuitor față de logica economică. Probabil una dintre cele mai grave crize din acest moment este aceea a credulității, a încrederii oamenilor în știri false, în povești. Spre deosebire de 2008, presa lumii nu mai este atât de puternică, deși rămâne un pilon al democrației. Dacă această a patra putere, cum o numea Edmund Burke pe la 1700, este înlocuită de improvizații, de fake news, atunci avem o fractură în democrație. Populismul va căuta să o sufoce, vezi cazul Turciei, iar democrația se va sprijini pe manipulare, nu pe informație verificată.