Criza a venit ca un musafir nepoftit. A intrat în casă și a început să dea totul peste cap, inclusiv viața. Așa s-a întâmplat în 2008. Mai întâi, nimeni nu a înțeles de unde vine. Era ca o limbă străină: subprime, produse împachetate și produse derivate. De fapt, o întreagă industrie bancară cădea ca piesele unui domino. Astăzi, analistul financiar Adrian Mitroi îmi explică originea crizei nu prin creditele subprime, ci prin faptul că băncile nu au reușit să își mai diversifice riscul și astfel s-a creat o masă critică, la modul propriu, care a clacat.

Indiferent de cum explicăm criza, efectele s-au văzut. Sau, mai exact, criza a avut efecte nemaivăzute. În America, statul și Federal Reserve au luat măsuri de neimaginat într-o economie capitalistă. Au preluat bănci, le-au oferit lichiditate, au redus dobânzile pentru a ajuta economia și au aruncat bani din elicopter.

Pentru românii intrați de mai puțin de două decenii în economia liberă și învățați că falimentul e bun și că statul nu trebuie să aloce resurse în companiile private, intervenția în economia americană era de neimaginat. Ceva mai târziu, am înțeles că nimic nu era gratis. Preluarea băncilor s-a făcut pe termen limitat. Acțiunile statului au fost răscumpărate. Injecția de lichiditate în companii a fost rambursată. Numai banii ieftini au fost prețul pe care statul l-a plătit pentru a ține economia pe linia de plutire.

În Europa, lucrurile au stat diferit. Europa s-a trezit mai târziu și a acționat, la început, separat. Statele au ajutat băncile „prea mari pentru a fi lăsate să cadă”, dar pe state cine le-a ajutat? Nimeni sau, eventual, cetățenii prin asumarea datoriilor publice. Pentru că, la nivel macro, criza a dus datoriile statelor europene la niveluri care au ieșit complet din standarde. Și acum, la un deceniu de la începerea crizei, câteva state europene suferă din cauza datoriilor suverane mari.

Dar criza a venit cu tot cortegiul de probleme. Deficitele bugetare au explodat, consumul s-a contractat și drept urmare cifrele de afaceri și profiturile companiilor s-au diminuat. Panica a pus stăpânire pe piețe. „Taie, taie, taie!”, au fost cuvintele de ordine ale managerilor marilor companii. Situație care a amplificat și mai mult criza, a crescut șomajul și a redus salariile și veniturile angajaților. A fost cercul vicios perfect, pentru că problemele financiare ale angajaților și ale șomerilor s-au mutat către bănci prin creșterea creditelor neperformante.

În tot acest timp, politicienii europeni au căutat soluții. Pe care le-au găsit. Nu atât de repede și nici așa cum și-ar fi dorit europenii, dar le-au găsit. Decidenții europeni s-au mișcat cu viteza lor, au făcut summit după summit, au negociat cu Parlamentul și au ajuns la un rezultat. Europa a creat mecanismele care să aducă economiile acolo de unde au plecat înainte de criză (adică la datorii suverane sustenabile și la deficite bugetare rezonabile) și care, în același timp, să evite apariția unei noi crize. Este vorba despre tratatele fiscale și uniunea bancară.

Nici Banca Centrală Europeană nu a stat deoparte și după lungi negocieri cu statele membre ale zonei euro a făcut ceea ce americanii realizaseră cu câțiva ani înainte: a aruncat bani ieftini în piață prin cumpărarea de titluri de datorie ale statelor și ale companiilor.

În România, criza a fost altfel decât în America sau Europa. În sensul că nu au fost utilizați bani publici pentru a ajuta direct băncile sau firmele. În schimb, s-a contractat un împrumut de la „troikă”. Un împrumut contestat, ca oportunitate și sumă, considerat ca fiind făcut tot pentru bănci (ceea ce a fost parțial adevărat, dar care a ajutat și stabilitatea leului, deci nu doar băncile, ci pe toți românii, în ultimă instanță). Dar cei care au contestat acordul cu FMI și măsurile de austeritate au ignorat situația economiei românești. Economia a avut doi ani (2007 și 2008) de creștere economică, de expansiune a creditului și de „exuberanță irațională”. Dar economia creștea prin consum, prin deficite mari și printr-o mărire artificială a prețurilor activelor, în special imobiliare. Căderea a fost dureroasă, iar criza venită din import a fost amplificată de excesele autohtone.

Este acum România mai bine „înarmată” în fața unei noi potențiale crize? Au învățat românii lecțiile crizei? Da și nu. Experții constată că, în acest moment, România este o altă economie: cu indicatori mai apropiați de media europeană, cu un PIB mai mare și cu deficite mai mici decât înainte de criză. În același timp, o parte din greșelile crizei sunt repetate cu nonșalanță. Deficitul structural crește, cheltuielile bugetare se concentrează pe salarii și pensii, iar marile investiții publice sunt invizibile.

În pofida „profeților” crizei care apar la tot pasul, este puțin probabil ca economia mondială să mai aibă o criză de anvergura celei din anul 2008. Dar o recesiune nu este exclusă, iar România ar trebui să fie pregătită pentru acest moment.