Mare-criză-mare în PSD! Inevitabilă, căci vine ca urmare a unor teribile presiuni simultane, la care niciun partid nu poate rezista.
Cum a gestionat PSD guvernarea câștigată în urma alegerilor din decembrie 2016 se știe: atac împotriva statului de drept pentru ca liderii și clientelele politico-administrative să-și „rezolve” problemele din justiție; risipă bugetară fără investiții, deci fără efecte de multiplicare economică, alimentând doar consumul; haos fiscal; împrumuturi enorme pentru finanțarea întregii aventuri; promovări prin „contraselecție” sistematică, de unde imaginea unei majorități parlamentare și executive dominate de neprofesioniști, inculți, agramați; și slăbire până la întrerupere a colaborării cu partenerii occidentali, salvată doar de prestația elegantă și eficientă a președintelui României și de relațiile în continuare bune, dar departe de ochii publicului, ale sistemelor militarizate, în speță ale armatei și ale serviciilor de informații.
Această conduită a provocat puternice contrareacții, de la protestele civice imediate, încă din ianuarie 2017, continuând cu nenumăratele critici, acțiuni de rezistență, forme de nemulțumire acumulate pe parcurs, până la respingerile populare tot mai frecvente, oriunde se adună mulțimi de oameni, nu doar la manifestații pe teme politice, ci și la spectacole, la evenimente sportive, în alte ocazii în care cetățenii își pot reuni vocile pentru a-și transmite mesajul. În primele momente, PSD-ul s-a speriat și a bătut în retragere, anulând faimoasa Ordonanță 13 din 31 ianuarie 2017, apoi a prins curaj și a mers înainte, încercând să-și aplice planul prin pași mărunți, prin învăluiri și recurgând la un discurs explicativ (al politicienilor) și propagandistic (al „comunicatorilor” desemnați să se adreseze populației și al jurnaliștilor afiliați) demagogic, mincinos, gândit ca o construcție de ficțiune justificativă pentru ceea ce încearcă să facă: preamărire a „realizărilor” guvernării, cu pretenția că românii ar trăi ca-n puf grație actualei majorități parlamentare, și diabolizare a „monstrului” care trebuie distrus, recte „statul paralel” compus din sistemul de justiție și serviciile de informații pe care PSD-ul nu le controlează. Rezultatul? Unii i-or fi crezut în prima clipă, alții se vor mai fi iluzionat o vreme, însă tot mai multă lume a înțeles despre ce e vorba, dificultățile vieții de zi cu zi n-au dispărut, dimpotrivă, s-au accentuat (inflație etc.), iar cazurile reale sau închipuite de „abuzuri în justiție” folosite de PSD & comilitonii pentru a denigra statul de drept n-au putut anula ceea ce toată lumea știe că s-a-ntâmplat, și anume jefuirea postcomunistă a țării de către rețele politico-administrative care au început să fie supuse în ultimii ani judecății.
Au rezultat cinci tipuri de presiune asupra PSD, suprapuse acum, generatoare ale crizei care zgâlțâie partidul.
Primul, deja amintit: presiunea protestului civic. Categorii îndeajuns de numeroase de cetățeni de-o incredibil de promptă reactivitate și-au exprimat aproape instantaneu revolta față de declanșarea asaltului asupra justiției, umplând Piața Victoriei la o oră după ce s-a aflat că Ordonanța 13 a fost adoptată. De-atunci contestațiile n-au încetat, s-au extins mereu și s-a ajuns la înfrățirea simbolică a românilor din țară și a celor din diaspora împotriva PSD, în marile manifestații din București și din țară de pe 10 august curent. Până când ancheta penală va lămuri dacă a existat și o comandă politică directă, avem evidența tratamentului exagerat de agresiv aplicat de jandarmi mulțimii anti-PSD: a fost o involuntară recunoaștere a imposibilității de a mai rezista la presiunea civică.
Al doilea tip, alături de cel dintâi și uneori devansându-l: presiunea exercitată de președintele Klaus Iohannis, care a susținut în permanență, ferm, elocvent, principiile democrației și ale statului de drept. Încă dinainte ca asaltul PSD-ALDE-UDMR să fie efectiv declanșat, șeful statului a încercat să-l blocheze, împiedicând pe 18 ianuarie 2017 adoptarea primelor proiecte de ordonanțe de urgență pregătite atunci la guvern. Admirabilului comportament al președintelui, care ne-a salvat și onoarea în fața străinătății civilizate, căci el și nu guvernanții ne reprezintă, conform arhitecturii noastre constituționale, în relațiile externe, i s-au adăugat acțiunile partidelor din opoziția parlamentară.
A treia presiune: a sistemului judiciar. Am comentat-o în precedentul meu articol.
A patra: externă, a partenerilor din Uniunea Europeană și din NATO. Comisia și principalele guverne de pe Continent, precum și administrațiile de peste Ocean au reacționat constant, pe o suprafață din ce în ce mai amplă, activând și diverse instituții și mecanisme de monitorizare, solicitând modificări de atitudine, chemând la ordine. Iminența preluării de către România, la 1 ianuarie 2019, a președinției semestriale a Uniunii a sporit îngrijorările și presiunile în culise.
În fine, al cincilea tip: intern, dinăuntrul partidului. Sprijinul popular înregistrat în decembrie 2016 s-a evaporat în bună parte și… vin în 2019 alte alegeri! Europarlamentarele din luna mai vor consfinți declinul, netezind calea către realegerea în noiembrie-decembrie a președintelui Iohannis și anticipând dezastre electorale pesediste la localele și la generalele din 2020. Politicienii de asemenea nivel (dar poate că ar trebui să recunoaștem, concesivi, că e valabil pentru toți, de toate calibrele și de pe toate meridianele!) sunt interesați în primul rând de exercitarea puterii, adică de exploatarea resurselor bugetare, dar nici viitorul nu le poate fi indiferent, mai ales când se tot apropie, devine amenințător, bate la ușă! Ce să faci ca să oprești alunecarea pe tobogan?! Apar disensiuni interne, grupuri de contestatari, „moțiuni” alternative, cereri de demisie adresate principalilor responsabili, fără să se întrevadă vreo posibilitate de conciliere.
Criză inevitabilă, monșer!