Uitați de complexele legate de slaba noastră reprezentare la nivel european și global! Da, am pierdut (pe mâna noastră) locul de membru nepermanent în Consiliul de Securitate și nici negocierile care au urmat alegerilor europarlamentare de la 26 mai nu ne-au adus un post de înaltă reprezentare, nici nouă și nici regiunii central și est-europene.

Lucrurile s-au schimbat însă în mod semnificativ, aproape peste noapte. Și iată-l pe fostul ministru de externe Mircea Geoană numit secretar general adjunct al NATO, iar pe Laura Codruța Kövesi (LCK), foarte aproape de accederea în postura de procuror general european.

Cum de a fost posibil? Poveștile sunt foarte diferite, dar amândouă ne spun ceva.

Ascensiunea europeană a fostei șefe a Direcției Naționale Anticorupție a fost, mai întâi de toate, un pariu individual. Revocată din fruntea instituției, țintă a unui număr impresionant de acțiuni disciplinare, pusă sub acuzare pentru că ar fi înlesnit… aducerea în țară a unui condamnat definitiv, supusă unei campanii mediatice deosebit de ostile, Laura Codruța Kövesi a jucat pe cont propriu.

La începutul lui februarie, presa din România anunța că Laura Codruța Kövesi s-a clasat prima pe lista scurtă în competiția pentru postul de procuror-șef european. Mare trebuie să fi fost perplexitatea lui Tudorel Toader, cel care tocmai o demisese pe Kövesi de la DNA, atunci când, conform procedurilor, a primit înștiințarea, în calitate de ministru al țării care deține președinția UE.

Apoi, cazul a luat o turnură politică – opoziția din România a susținut-o puternic, în timp ce guvernul a căutat pe toate planurile să o oprească. Astfel că, în Comisia LIBE din Parlamentul European, datorită mobilizării liberalilor, LCK a câștigat votul. Un vot pe care europarlamentara puterii Maria Grapini l-a verificat amănunțit, după cum aveau să o arate imagini devenite virale pe internet.

LCK nu a fost însă și preferata Consiliului Uniunii (prezidat la acea vreme de România, dar care în această speță a cedat locul Finlandei, din motive cât se poate de evidente). Consiliul i-a dat câștig de cauză francezului Jean François Bohnert.

România a votat în Consiliu împotriva fostei șefe a DNA, mandatul primit de șefa Reprezentanței României la UE, Luminița Odobescu, devenind imediat subiect de dispută politică.

Ministrul de externe, Theodor Meleșcanu, se jură și azi că nu el a dat mandatul și că nici nu este interesat să afle cine l-a dat. Teoretic, în situația în care Reprezentanța a cerut instrucțiuni – și, foarte probabil, dat fiind cazul, a cerut – acestea ar mai fi putut veni de la președintele României (situație aproape exclusă), de la prim-ministru sau de la Parlament. Nu știm cine a fost autorul și s-ar putea să așteptăm degeaba 50 de ani până la deschiderea arhivelor. Surse diplomatice spun că mandatul s-a dat verbal, nu în scris.

Cum Consiliul UE și Parlamentul European au avut opțiuni diferite, a urmat o negociere. La 29 martie, LCK a fost plasată în România sub control judiciar și i s-a interzis să părăsească țara, cu câteva zile înainte de prima rundă de negocieri Parlament-Consiliu. În trei zile, decizia a fost desființată de judecători.

Parlamentul și Consiliul nu au ajuns la un numitor comun, după mai multe rânduri de negocieri, așa că decizia a fost lăsată pentru după alegerile din 26 mai.

Ce s-a întâmplat apoi?

Mai întâi, un Parlament extrem de fragmentat, reieșit din alegeri, a făcut dificilă formarea unei majorități. Negocierile din Consiliul European au ucis, astfel, cu destulă ușurință, sistemul „capilor de listă” (spitzenkandidaten). Au căzut pe rând capul de listă al popularilor, Manfred Weber, și al socialiștilor, Frans Timmermans.

Asta a convenit Grupului Vișegrad, chit că niciun reprezentant de-al său nu a obținut vreo poziție de vârf. Importantă a fost înlăturarea lui Weber și a lui Timmermans din cursa pentru șefia Comisiei Europene, cei doi fiind socotiți prea atașați statului de drept.

Președintele român, discret în aceste negocieri, viza un premiu mai important, pe care nu l-ar fi obținut dacă votul din 26 mai nu ar fi arătat puternicul angajament european al majorității alegătorilor.

Anunțul Parisului că o va susține pe LCK, urmat de replierea Sofiei, a lăsat guvernul de la București în afara jocului.

În privința postului de secretar general-adjunct al NATO, care i-a revenit lui Mircea Geoană, România n-ar fi putut reuși fără o acțiune bipartizană, aceasta fiind cultura organizației. O bătălie internă ar fi fost cu adevărat dăunătoare. România este astfel premiată pentru atitudinea ei pro-atlantistă și îndeplinirea obligațiilor în cadrul Alianței.

Chiar dacă finalurile aproape coincid, poveștile sunt, în realitate, foarte diferite, dar ele arată că, în condiții chiar dificile, România poate avea un cuvânt de spus în zonele importante de decizie la nivel global.

Dar nu am fi putut vorbi despre toate acestea dacă românii nu și-ar fi dovedit atașamentul față de valorile europene și transatlantice. Într-o perioadă în care Occidentul este marcat de atâtea diviziuni, România chiar este un exemplu tonifiant.