România contemporană se împarte în două feluri de oameni: oamenii prooccidentali și cei antioccidentali. Diferențele dintre cele două pături sociale sunt evidente: clasa prooccidentală este formată din crema societății, încărcată cu diplome, formată din tineri deschiși și ascultătoare de vocea Vestului, iar clasa antioccidentală este formată din niște șovini, inculți, bătrâni și închiși și, pe lângă ei, câțiva oameni educați care fără doar și poate sunt oamenii lui Putin. Cel puțin așa le place să spună prooccidentalilor. Autosuficiența acestora însă face deschiderea spre Occident a României să fie doar o formă fără fond și lasă România nepregătită de dialogul cu Vestul la care ne dorim să luăm parte.
Apartenența României la Uniunea Europeană ne dă, măcar la un anumit nivel, un loc la masă lângă celelalte țări europene. Putem folosi acest context ori pentru a ne demonstra obediența față de „Uniunea Europeană”, ori pentru a ne forma o poziționare reală în dezbaterile Uniunii. Pentru români, deschiderea față de Occident este însă sinonimă cu prima plasare. Să fi prooccidental în România înseamnă să realizezi limitările țării noastre și să te lași învățat de țările superioare, iar asta o demonstrezi exclusiv prin pioșenia cu care te conformezi ideilor lor.
Acest raționament se bazează însă pe percepția unei Uniuni Europene monolitice căreia i-am putea fi ascultători. Evident, „Uniunea” aceasta nu este însăși instituția politică din care facem și noi parte, căci nu se poate vorbi despre a-ți fi obedient ție însuți. În schimb, ea simbolizează o clasă a țărilor dezvoltate, care, fiind deja la un asemenea nivel de civilizație, trebuie să se fi pus de acord întru toate. Poți însă să-ți imaginezi țările vestice în felul acesta numai dacă nu știi mare lucru despre ele.
Ca să vezi o țară cu partide distincte și o opinie publică împărțită ca pe un monolit, trebuie să reinterpretezi contextul dezbaterilor ei interne. Astfel, aceste dezbateri ajung să se poarte între eroi și răufăcători, între liberali și iliberali și, la fel ca în România, între prooccidentali luminați și antioccidentali retrograzi.
Cine sunt eroii ne hotărâm de la bun început, iar dezbaterile le ascultăm gata porniți să-i susținem pe occidentali împotriva putiniștilor. Numai că aici apare o problemă. Occidentali sunt toți în aceste țări și toți își arogă istoria și tradiția occidentului și a liberalismului. Ca să ne dăm seama care dintre ei au dreptate, ar trebui să avem și noi la rândul nostru o cultură solidă asupra istoriei Vestului. Se poate ca aceasta să fie o așteptare prea de tot, dar până la urmă ce altceva poate să însemne să înveți de la Occident dacă nu să vrei să afli despre el?
Civilizația occidentală este una dintre marile civilizații ale lumii și reverența față de aceasta ar fi profund benefică României. Însă civilizația occidentală are o cultură vastă care nu este pe de-a-ntregul sinonimă cu niciuna dintre facțiunile ei moderne. Contemporanii nu au construit Vestul pe care-l vedem, ci l-au moștenit. Spun că această reverență „ar fi benefică” României fiindcă, în pofida alaiului așa-zișilor occidentaliști, ea mi se pare rară. Occidentalismul mioritic este, din păcate, o formă fără fond care nu înseamnă nimic mai mult decât un spirit partizan comod care nu-și dă silința să se adâncească mai adânc de suprafață în înțelegerea Vestului, dar în urma căreia își creează o puternică și plafonantă autosuficiență – măcar noi nu suntem ca ăștialalți, care nici măcar nu-și declară aprecierea față de Occident. Prin poziționarea aceasta nu facem nimic mai mult decât să încercăm să-i impresionăm pe acei vestici de partea cărora ne plasăm.
Autosuficiența este întotdeauna un semnal de alarmă, însă în situația curentă avem o problemă și mai urgentă: din poziția ideologică nedospită în care noi înșine ne plasăm nu putem să avem un dialog real cu Vestul. Dacă putem vedea și din interior superficialitatea discursului nostru occidentalist, cum ar putea vesticii să nu-și dea și ei seama? Ca atare, nu impresionăm pe nimeni. Cei în spatele cărora mărșăluim se vor bucura de suport, dar nu ne vor vedea ca egali, ci ca pe niște acoliți slabi, iar de o dezbatere serioasă cu opozanții lor nici nu se poate pune problema.
Ne-am putea imagina că, chiar și dacă am ști despre ce vorbim, am porni oricum întotdeauna dintr-o poziție de inferioritate în dezbaterea asupra Occidentului, alăturându-ne acesteia târziu. Însă experiența mea în America nu mi-a confirmat niciodată asta. Am dezbătut des cu americani istoria și politica țării lor, iar ei nu s-au comportat niciodată de parcă aș fi fost nelalocul meu în discuțiile noastre. Când știam la fel de multe discutam de la egal la egal. Când știam mai multe, ei se simțeau prost că un străin e mai informat decât ei și avantajul meu creștea exponențial. Chiar și atunci când mi se descopereau hibe, acestea îmi erau oarecum scuzate de faptul că eram străin și, ca atare, eram tot într-o poziție de avantaj.
Dacă infatuarea românilor cu Occidentul ar fi reală și noi ne-am putea prezenta în dialogul cu Vestul ca erudiți ai culturii lor, am putea vorbi dintr-o poziție demnă, avantajoasă și poate chiar intimidantă. Acum însă, ne complăcem în autosuficiența unui occidentalism superficial, menit numai să ne facă să ne simțim superiori compatrioților care nu îmbracă aceeași fațadă și să impresioneze Vestul nu prin substanță, ci prin măgulire. Acest surogat, nu faptul că în România există și antioccidentali, este adevăratul factor care împiedică România de la a avea adevărați adepți ai culturii occidentale.