Prezent marți în aula Parlamentului European de la Strasbourg, președintele Klaus Iohannis nu a fost epocal, dar nici n-a dezamăgit. A expus o serie de obiective valabile pentru viitorul Uniunii Europene, însă fără idei remarcabile, singurele aplauze izbucnind doar atunci când a invocat lupta tinerilor și a societății civile din România pentru statul de drept și valorile europene.

Într-o Românie care amenință cu derapaje de la normele democrației și ale statului de drept, pe model ungar sau polonez, vocea președintelui a sunat încurajator pentru urechile europarlamentarilor proeuropeni, dar și pentru președintele Comisiei, Jean-Claude Juncker. Dacă Klaus Iohannis a dorit să se afirme drept interlocutor privilegiat în România pentru instituțiile de la Bruxelles și Strasbourg, atunci obiectivul pare să fi fost atins, însă fără sclipiri de geniu.

Cuvântul-cheie al discursului președintelui a fost „unitate”. Explicabil, în condițiile actuale. Interesul României este cât se poate de clar. Ca stat membru situat la frontiera răsăriteană, România are nevoie de legături puternice cu „nucleul dur”, pentru a evita marginalizarea economică și strategică.

Iar îngrijorările sunt justificate. Și nu doar din cauza ideilor privind „o Uniune în mai multe viteze” (care astăzi este o realitate…) sau, mai rău, „o Uniune a cercurilor concentrice”, care ar săpa în piatră un sistem de decizie bazat pe „nucleul dur”. Dar și pentru că la Bruxelles și în multe capitale se discută chiar în termeni mai duri. De exemplu, este vânturată ideea că extinderea către fostele state comuniste, în formula de la începutul anilor 2000, a fost o greșeală. Că societățile din estul Europei nu erau pregătite să internalizeze valorile europene și că interesul liderilor a fost legat mai degrabă de accesul la banii europeni, nu și de setul de valori. În consecință, chiar fundamentele Uniunii Europene ar trebui repuse în discuție, profitând de plecarea Marii Britanii, dar și, la modul general, de nevoia unui nou impuls pentru proiectul european, ca răspuns la ascensiunea populiștilor.
În această cheie trebuie citite afirmațiile apăsate ale președintelui Iohannis, care în stilu-i bine exersat în anii petrecuți la catedră, a accentuat pe necesitatea menținerii unei Uniuni incluzive, „care nu lasă în urmă niciun stat și niciun cetățean european”.

„Nu putem să ne imaginăm Uniunea Europeană fără piața unică și fără cele patru libertăți fundamentale ale acesteia, libera circulație a mărfurilor, a persoanelor, a serviciilor și a capitalurilor”, a spus președintele în plenul Parlamentului European. Într-adevăr, acestea sunt fundamentele Uniunii – iar dacă șeful statului român țină să le reamintească în discursul său programatic, indică posibilitatea ca ele să fie repuse în discuție, la un moment dat.

Președintele reprezintă însă întreaga societate, cu toate tendințele existente. Iar întrebarea este dacă nu cumva în acest moment, România s-a plasat singură acolo unde președintele ei nu dorește să ajungă: în viteza inferioară sau în cercul periferic al Uniunii Europene.
Odată cu ciocnirile tot mai violente ale Varșoviei și Budapestei cu Bruxelles-ul, în fața Bucureștiului se deschidea posibilitatea de a se plasa ca principalul partener răsăritean pentru instituțiile europene. Povestea de succes a Ungariei și a Poloniei, incontestabilă în primul deceniu al anilor 2000, mai ales în privința creșterii economice și a dezvoltării infrastructurii, a început să se clatine serios din cauza disputei legate de valori și de solidaritatea așteptată de vechile state membre într-un moment dificil precum cel al crizei migrației.

Pe măsură ce Europa Centrală devenea problema, România, cu dinamismul ei economic și proeuropenismul societății, relevat de sondajele de opinie, putea fi exemplul bun. Iar șansa Bucureștiului, în această situație, era să modeleze chiar el viitoarea construcție europeană în interesul național și regional.

Din păcate, cu tot discursul corect al președintelui, România este foarte aproape de a rata această șansă istorică.

Derapajele de la normele statului de drept sunt în atenția instituțiilor europene. Progresele în construirea unei infrastructuri care să lege într-adevăr România de nucleul dur al Uniunii sunt nesemnificative. Deși comisarul pentru politică regională este de naționalitate română, Bucureștiul nu a profitat de această șansă. Și, în timp ce comisarul Corina Crețu, care provine din PSD, mai că nu se roagă de guvernul PSD să ia banii gratuiți de la Bruxelles, același guvern caută iluzorii parteneriate public-private în Israel sau în monarhiile petrolifere din Golf.

Se simte un anumit tip de inadecvare europeană, în acest sens fiind relevantă neparticiparea social-democraților români la reuniunea socialiștilor europeni consacrată pregătirii viitoarelor alegeri europene – lasă că însuși președintele Iohannis a întârziat nepermis la reuniunea Consiliului European consacrată dosarului Brexit.
Discursul antieuropean al multor exponenți ai PSD se radicalizează pe zi ce trece, iar rezultatul se vede și în sondajele de opinie, unde românii au ajuns pe locul doi după britanici atunci când spun că aderarea la UE nu a adus avantaje țării.
În aceste condiții, ce schimbări fundamentale poate aduce discursul corect rostit de președintele Iohannis la Strasbourg?