Ediția tipărită | Finanțe și economie
20 octombrie 2018 | MILANO
ÎN DRAMA bugetului Italiei, acțiunea se mută de la Roma. Luna trecută, guvernul populist a spus că va avea un deficit fiscal de 2,4% din PIB în 2019 – mai mare decât cel permis de regulile zonei euro și decât se așteptaseră piețele. Replica a fost o creștere pronunțată a costurilor împrumuturilor, la peste trei puncte procentuale peste cele din Germania (vezi graficul). Pe 15 octombrie, Italia și-a înaintat planurile la Comisia Europeană. Dat fiind că Bruxelles-ul va ridica probabil obiecții la buget, acest ecart ar putea să crească și mai mult.
Temerile privind sustenabilitatea poverii imense a datoriei publice italiene au contaminat și sectorul său financiar. Prețurile acțiunilor băncilor au scăzut cu 14% după ce guvernul și-a dezvăluit planurile. Comparativ cu Germania sau Spania, o cotă relativ mică din datoria publică – o treime – este deținută de străini, care pot fugi repede. Dar asta lasă sectorul financiar mai expus. Deocamdată, lichiditățile și pozițiile de capital mai bune ale băncilor au temperat impactul problemelor legate de datoria suverană. Dar nu toate băncile sunt bine plasate ca să reziste la o nouă creștere a randamentelor obligațiunilor.
Doom loops (așa-numitele „cercuri vicioase”), în care guvernele și băncile slabe se trag în jos unele pe altele, au existat în crizele din Grecia, Irlanda, Spania și Portugalia. Regulile zonei euro au restrâns de atunci capacitatea guvernelor de a salva băncile. Chiar și așa, cele două sunt legate prin canale. Băncile au dețineri mari de datorie suverană. Iar băncile și suveranii sunt legați prin economie. Dacă băncile reacționează la pierderile de la expunerile suverane, împrumutând mai puțin companiile sau indivizii, asta slăbește finanțele publice, închizând cercul.
Băncile Italiei s-au umplut de datorii publice după 2011, parțial datorită faptului că aceste datorii sunt tratate relativ favorabil de reglementatori. Deținerile lor se cifrează la circa 390 de miliarde de euro, sau o zecime din activele lor, mult peste media din zona euro, de 4%. (Alte firme financiare, cum sunt fondurile de pensii și asigurătorii, dețin chiar și mai multă datorie guvernamentală; grație ușurării cantitative, băncile centrale dețin și ele o felie.) Randamentele suverane în creștere afectează direct sănătatea financiară a băncilor, deoarece fac ca finanțările să fie mai scumpe, iar pierderile, mai greu de suportat.
Folosirea piețelor de finanțare a devenit deja mai costisitoare. Francesco Castelli de la Banor Capital, o firmă de management al activelor, notează că băncile mari emiteau obligațiuni pe patru ani la dobânzi sub 1% în mai; ratele au crescut de atunci la aproape 2,5%. Băncile mai mici, consideră el, ar putea să se confrunte cu rate teribil de înalte. Din fericire, băncile sunt „pline de lichidități”, spune Guido Tabellini, de la Universitatea Bocconi. Deținerile lor de active lichide, ca proporție a obligațiilor lor pe termen scurt, sunt peste pragurile de reglementare. Și ele au folosit la greu operațiunile țintite de refinanțare pe termen mai lung (TLTRO) ale Băncii Centrale Europene, care oferă finanțări mai ieftine.
Dar durerea provocată de costurile mai mari ale finanțării poate că a fost doar amânată. Băncile trebuie să înceapă să plătească cele 250 de miliarde de euro pe care le-au împrumutat prin programul BCE începând de la mijlocul lui 2020. Ar putea să trebuiască să înceapă refinanțările mai repede, spune Castelli: fondurile TLTRO nu vor mai conta în privința unor măsuri de reglementare a lichidităților, în momentul în care scadența lor va scădea sub un an. Dacă costurile de finanțare vor fi încă mari când băncile vor avea nevoie să strângă bani, profitabilitatea lor va scădea dacă nu vor reuși să pună creșterea pe seama clienților.
Creșterile susținute ale randamentelor la datoria suverană (și deci scăderea prețurilor obligațiunilor) înseamnă și că băncile trebuie să-și reevalueze deținerile de datorii guvernamentale. Asta va eroda rezervele de capital – capacitatea lor de a rezista la pierderi viitoare. Analiștii bancari consideră că creșterea marjelor pe care am văzut-o până acum a avut efecte mici, ușor de gestionat, asupra rapoartelor de capital ale băncilor.
Alte creșteri mari în marjele suverane ar putea totuși să semnaleze probleme. Analiștii de la banca de investiții Credit Suisse consideră că unele bănci ar putea să aibă nevoie de capital proaspăt, după ce marjele depășesc patru puncte procentuale. Băncile mijlocii, precum Monte dei Paschi di Siena, care are o lungă istorie de probleme, UBI Banca și Banco BPM, par vulnerabile. Ele sunt mai expuse la datoria publică și au rapoarte de capital mai scăzute.
Băncile mai mari, Intesa Sanpaolo și UniCredit, au făcut mai multe pentru a crește profitabilitatea, reducând costurile și vânzând împrumuturile neperformante. Dar costurile mult mai mari ale împrumuturilor guvernamentale ar trage cortina peste creșterea economică. Împrumuturile neperformante ar începe să crească din nou, amenințând profiturile. Nimeni nu prezice o recesiune în Italia pentru moment. Dar efectele teatrale nu s-au încheiat.
Acest articol a apărut în secțiunea Finanțe și economie a ediției tipărite a The Economist, sub titlul „Double act”