Ediția tipărită | Finanțe și economie 

8 noiembrie 2018

SOARTA EURO urma să depindă întotdeauna de Italia. Cu un PIB anual de peste 1,6 trilioane de euro, circa 15% din economia zonei euro și o datorie de aproape 2,3 trilioane de euro, ea reprezintă o sfidare pentru moneda unică, pe care Europa nu pare capabilă să o gestioneze, dar pe care nu poate să o evite. Problemele au ajuns acum într-un punct critic, întrucât noul guvern de coaliție al Italiei instigă la o dispută pe tema regulilor fiscale ale Uniunii Europene. Dezacordul ar putea deveni dezastruos. Dar este și o oportunitate pentru ca zona euro să înceapă să construiască o abordare mai bună, mai durabilă a politicii fiscale.

Problemele au început mai devreme anul acesta, când Mișcarea Cinci Stele, populistă, condusă de Luigi Di Maio, a format un guvern cu Liga Nordului, de dreapta, condusă de Matteo Salvini. Ambele au promis cadouri bugetare: Salvini, o reducere drastică a impozitelor, iar Di Maio, un venit minim de bază garantat. O astfel de generozitate poate să pună la încercare limita de deficit de 3% convenită prin pactul de stabilitate si creștere economică al UE. Și pare sigur că va încălca alte reguli fiscale stabilite de bloc: planul bugetar inițial al guvernului este prevăzut să ridice împrumuturile la 2,4% din PIB în 2019, peste ținta de 0,8% la care Italia se angajase anterior și suficient ca să răstoarne recentele reduceri modeste ale poverii datoriei sale.

UE nu a primit bine această veste. Pe 5 noiembrie, miniștrii de Finanțe ai altor țări au avertizat că nerevizuirea bugetului va duce la o „procedură de deficit excesiv” și la posibile sancțiuni. Italienii nu se lasă însă. În comentariile făcute pentru Financial Times, Di Maio, acum viceprim-ministru, a susținut că expansiunea fiscală a Italiei va fi atât de plină de succes, încât și alți lideri europeni se vor înghesui să o urmeze, citând, oarecum dubios, creșterea accelerată din America după reducerile de impozite ale republicanilor, care au dat peste cap bugetul.

Ambele tabere au argumentele lor. Italienii sunt frustrați. Veniturile reale din Italia au scăzut după aderarea la zona euro; s-au adâncit inegalitatea și sărăcia. Creșterea economică s-a accelerat scurt la aproape 2% la mijlocul lui 2017, dar apoi a alunecat iar aproape de zero. Rata șomajului, de 10,1% este mult peste nivelul minim, pre-criză, de 5,8%. Șubrezirea economică reapare chiar în momentul în care Banca Centrală Europeană reduce cumpărările sale stimulative de active și se pregătește pentru posibile creșteri ale dobânzilor. Indicatorii recenți ai sectorului de servicii și ai activității manufacturiere sugerează că economia riscă să intre în contracție. O întoarcere la recesiune s-ar dovedi dezastruoasă pentru politica italiană și pentru poziția sa pe termen lung în privința bugetului. Iar cheltuieli un pic mai mari acum nu vor declanșa probabil o panică pe piața obligațiunilor, deoarece datoria guvernului are o scadență medie de aproape șapte ani și majoritatea este deținută în interiorul țării. Un pic de toleranță din partea UE ar putea astfel să dezamorseze un moment politic dificil, cu un cost economic redus.

E greu de acuzat UE pentru precauția sa. Creșterea lentă a Italiei reflectă probleme structurale serioase. Comisia Europeană estimează că rata naturală a șomajului din această țară a crescut de la circa 8% în 2007 la 10% acum, sugerând că creșterea angajării forței de muncă ține mai mult de reforme decât de stimulente. OECD estimează că decalajul de producție al Italiei, adică deficitul între producția reală și cea potențială a economiei, se va închide până la anul viitor. Producția potențială – adică ceea ce poate susține economia fără ca inflație să accelereze – este ușor de subestimat. Unele variabile sugerează însă că dispare moleșeala de pe piața muncii. De pildă, după o lungă perioadă de declin, creșterea de la an la an a salariilor aproape că s-a dublat pe parcursul verii, la 2%. Italienii nu s-au confruntat foarte mult nici cu austeritatea în ultimii ani. Deficitul structural al bugetului italian aproape că s-a dublat după 2015. Pensiile italiene rămân printre cele mai generoase din zona euro, o perversitate, ținând cont de durerea economică disproporționată pe care au suferit-o italienii în ultimul deceniu. 

Regulile bugetare aspre au fost, mai ales, prețul măsurilor extraordinare, care au scos zona euro din criză la începutul acestui deceniu. Un program de salvare pentru Italia ar putea să se dovedească fatal pentru blocul monetar; o confruntare ar putea merita provocată, pentru a ține sub control datoria Italiei și a menține viabilă zona euro. Fiecare dintre părți are motivele sale pentru a lupta până la capăt.

Este momentul de ciao

Există o cale prin acest impas. Zona euro are în comun o politică monetară, dar îi lipsește o abordare fiscală coerentă, corespunzătoare. Disputa italiană oferă o oportunitate de timp pentru a rezolva această problemă. În întreaga zonă euro, politica fiscală este realmente prea dură. Raportul dintre datorie și PIB este relativ modest, la 86,3%, și scade rapid, cu trei puncte procentuale doar în ultimul an. În țările cu mari surplusuri bugetare, cum sunt Germania și Olanda, cheltuielile mai accentuate pe investiții care sporesc creșterea ar încetini reducerea poverii datoriei, dar nu ar opri-o cu totul. Unele dintre stimulentele fiscale rezultante s-ar răspândi și asupra Italiei, prin creșterea turismului și a consumului la exporturile sale, ceea ce ar consolida cererea, fără să afecteze punga publică italiană. În schimb, UE ar putea să îi ceară taliei să își modereze planurile fiscale.

Deși asta ar fi o anatemă pentru europenii de Nord, o altă bomboană, sub forma mutualizării limitate a datoriei, ar trebui luată și ea în considerare. Datoria Italiei este o problemă veche. Ea a atins 100% din PIB acum aproape trei decenii; tara a avut însă un surplus primar în fiecare an în ultimul sfert de secol, cu excepția a doi ani, imediat după criza financiară. O abordare dură față de Italia acum nu face nimic ca să disciplineze guvernele din anii ’80, dar se adaugă la amărăciunea resimțită de cei tineri, care au fost cei mai afectați sub euro și care trebuie să accepte surplusuri bugetare gigantice la perpetuitate sau să fie excluși din moneda unică. Un plan de a schimba unele obligațiuni naționale cu euro-obligațiuni sprijinit de toate guvernele din zona euro ar putea fi prea năstrușnic, politic vorbind. Totuși, această politică ar recunoaște faptul că țările din zona euro împărtășesc o soartă fiscală, i-ar scuti pe tinerii italieni să plătească pentru păcatele predecesorilor lor. Și ar face din probitatea fiscală o sarcină mai puțin sisifică pentru Italia – și, poate, mai tolerabilă din punct de vedere politic.

Integrarea europeană este menită să construiască un întreg mai mare decât suma părților sale. Zona euro ar putea să își folosească întreaga capacitate fiscală pentru a aborda amenințarea italiană, în timp ce construiește o responsabilitate fiscală comună. În schimb, Europa și Italia se îndreaptă spre confruntare. Cea mai mare slăbiciune a zonei euro nu sunt cheltuielile, ci politica sa.

Acest articol a apărut în secțiunea Finanțe și economie a ediției tipărite a The Economist, sub titlul „Rome alone”