Legiuitorii, nu șefii firmelor de tehnologie, ar trebui să preia conducerea

NEW YORK TIMES observa în 1859 că telegraful avea o contribuție mare la curățarea politicii. „Telegraful dă vorbitorului în Estul sau Vestul îndepărtat o audiență tot la fel de mare ca Uniunea”, scria ziarul. Acest lucru făcea mai dificil pentru politicieni să promită că vor relaxa legile privind băutura într-un oraș și să impună prohibiția în altul.

Un secol și jumătate mai târziu, internetul, descendentul îndepărtat al telegrafului, a transformat din nou politica. Rețelele sociale au devenit platformele preferate ale politicienilor, care speră să își publice mesajele și să dea o lovitură oponenților. Rezultatele se pot vedea atât în alegerile americane ,cât și în cele britanice. Publicitatea online, modestă acum o decadă, azi reprezintă în jur de jumătate din total.

Însă, de această dată, există mai puțină fericire privind rezultatele. Elizabeth Warren, o concurentă pentru președinția Americii, a acuzat Facebook că „primește bani pentru a promova minciuni”, referindu-se la decizia rețelei sociale de a nu judeca conținutul reclamelor politice pe care le arată utilizatorilor săi. (Pentru a-și demonstra argumentul, d-na Warren a cumpărat o reclamă, care spunea, în mod fals, că Mark Zuckerberg, șeful Facebook, îl susține pe Donald Trump pentru realegere.) În Marea Britanie, Partidul Conservator de la putere a îmbrățișat dezinformarea. În timpul unei dezbateri televizate de pe 19 noiembrie, contul de Twitter al partidului s-a redenumit ca „factcheckUK”, într-o tentativă de a prezenta argumentele politice ale partidului ca fiind adevăruri dezinteresate. Toate acestea sunt doar o parte dintr-o îngrijorare mai mare că internetul, departe de a fi o sursă binevoitoare de informații utile, a devenit o mlaștină de minciuni, manipulări și teorii ale conspirației, care face rău politicii.

Speriate—în special de iritarea politicienilor americani, care le reglementează—unele firme de tehnologie și-au schimbat regulile. Twitter va interzice aproape toate reclamele politice. Google, care este proprietara YouTube, spune că va interzice reclamele, care fac afirmații vădit neadevărate, și va restricționa precizia cu care reclamele politice pot ținti grupuri specifice de oameni. Pentru moment, Facebook rămâne pe poziții, spunând că nu va reglementa discursul politic—deși sunt semne că ezită.

Dl Zuckerberg este un om nepopular, zilele acestea. Însă, în acest caz, are dreptate. Regulile democrației digitale nu trebuie făcute de șefi ai câtorva firme americane, care nu dau socoteală nimănui—și cu atât mai puțin, în viitor, ai unor firme chinezești. Dacă politicienii vor să schimbe comportamentul candidaților, pârghiile sunt în mâinile lor. Este treaba lor să facă legile sub care toată lumea—inclusiv firmele de tehnologie—trebuie să opereze.

Conflicte partizane și interesul propriu pe termen scurt, în special în America, ar putea face ca acest lucru să fie dificil. Însă istoria oferă speranță. Politicienii au convenit în trecut dacă și cum să reglementeze alte tehnologii media, precum radio, televiziunea și ziarele. Regulile create pentru democrații analogice oferă un punct de pornire relativ necontroversat pentru cele digitale. În America, de exemplu, sursa reclamelor politice de televiziune trebuie să fie publicată. Acest lucru ar trebui să fie valabil și online. Decizia Facebook de a nu se implica pare mai conformă cu tradițiile democrației americane, decât angajamentele Twitter sau Google de a interveni. Marea Britanie e mult mai strictă. Publicitatea politică este, în general, interzisă la televiziune și la radio, cu excepția unui număr limitat de „emisiuni de partid politic” strict reglementate. Din nou, nu e clar de ce regulile pentru filme difuzate online ar trebui să fie mai relaxate decât pentru cele care apar pe televizor.

Mediile noi oferă noi posibilități și astfel aduc și noi pericole. Unul este abilitatea de a rula reclame „microtargetate”, țintite la grupuri mici, despre care se crede că ar fi cele mai receptive la mesajul respectiv. În măsura în care îi ajută pe politicieni să se adreseze unor îngrijorări specifice ale unor votanți, acestea pot fi benefice. Dacă însă sunt în exces, ar putea amplifica exact tipul de campanie cu două fețe pe care trebuiau să îl oprească.

Este prea curând să limităm microtargetarea. Nu doar că ar fi greu de trasat linii clare, însă, mai important, politicienii ar trebui să fie circumspecți în a-și interzice unii altora discursul. Ca un prim pas, ei ar trebui să reglementeze transparența, asigurându-se că reclamele cu target îngust sunt disponibile pentru a fi examinate de către orice persoană. Politicienii rivali ar fi motivați să caute dovezi că oponenții lor au jucat incorect, ajutând la păstrarea onestității tuturor. Uriașii tehnologici deja fac astfel de lucruri în mod voluntar. Acest lucru ar putea să fie mai ușor de convertit în cerințe legale.

O altă diferență între media veche și cea nouă este că firmele tehnologice au o acoperire planetară, într-un fel în care ziarele și televiziunile nu au avut niciodată. Democrația, însă, rămâne o afacere locală. America și Marea Britanie au tradiții diferite; cele ale Franței, Australiei sau Indiei sunt și ele diferite. Dacă guvernele decid să adopte restricții privind publicitatea online—și poate încearcă să dreneze mlaștina digitală în mod mai larg—rezultatul ar fi o grămadă de legi locale, cărora firmele de tehnologie trebuie să se conformeze. Aceasta va fi o povară, însă este prețul succesului. ■

Acest articol a apărut în secțiunea Lideri în ediția tipărită sub titlul „Reglementarea propagandei”