Audierile miniștrilor cabinetului interimar Orban au deschis, neoficial, campania electorală din acest an. Agenda discuțiilor a fost intensă, a provocat dezbateri, controverse și deziluzii. Câțiva membri ai cabinetului și-au confirmat profesionalismul, inteligența și eficiența. Cătălin Predoiu, Bogdan Aurescu, Florin Cîțu, Marcel Vela, Virgil Popescu, Victor Costache sau Nicolae Ciucă sunt miniștri de calibru european, fără îndoială. Impecabili profesional, inteligenți, ei ne transmit un sentiment de siguranță, de încredere că țara este guvernată bine.

O mare parte însă au dezamăgit. Probabil, dezamăgirea cea mai mare a fost provocată de ministrul culturii, și nu din cauza controversatei sale opțiuni de a numi un „ambasador onorific al Zilei Brâncuși” în persoana unei cântărețe care se bucură de popularitate pe rețelele de socializare. Apropo, de ce ambasador și nu ambasadoare? Revenind la prestația slabă a ministrului culturii, trebuie să observăm maniera rigidă în care a citit o anostă dare de seamă a unor „realizări” obscure.

Nimic despre strategia sa culturală, niciun cuvânt despre nevoia de a finanța cultura, nicio vorbă despre marii artiști ignorați în contextul Zilei Brâncuși. Vremelnicul ministru al Culturii pare mai interesat de răspândirea veștii că Brâncuși a existat, printre cei care, fatalitate, habar n-ar avea, decât de susținerea unor evenimente culturale serioase pentru a-l onora pe marele artist. Ministrul interimar se menține în linia ultimilor ocupanți ai acestui portofoliu decorativ al guvernului ignorând arta contemporană. Niciun cuvânt despre finanțarea achizițiilor de artă. Cum vom explica, peste încă 30 de ani, tinerilor, care au fost marile valori ale artei românești din perioada postcomunistă? Vom organiza, tot așa, discret, niște proiecții cu vreun tablou al lui Adrian Ghenie, spunând că e un mare artist român, foarte cunoscut în restul lumii? De ce nu sunt susținute achizițiile de artă, de ce marile muzee ale țării n-au bani pentru expoziții internaționale? De ce nu facem și noi, ca polonezii, ungurii sau cehii, mari saloane de pictură sau sculptură cu participare internațională? De ce nu ne promovăm marii artiști pe care încă îi avem în lume? Până la urmă să nu uităm că, în 1937, Brâncuși a expus o lucrare în pavilionul României de la Expoziția internațional din Paris. Apropo, în 1937 România avea bani să construiască un pavilion național, alături de alte 43 de state, acum n-avem bani să ne promovăm arta în lume. Pentru europeni, perspectiva culturală este esențială, nu e un moft al elitelor. Clasa politică actuală nu pare avea vreo strategie culturală, menită atât să ne ridice nivelul cunoașterii, al percepției, cât și să ne promoveze o imagine de popor cultivat, european. Investiția în cultură este extrem de eficientă: ea are urmări pe multiple planuri, inclusiv în cel economic. Marile destinații turistice ale Europei au, obligatoriu, muzee remarcabile, expoziții valoroase, propun experiențe culturale de vârf. Desigur, foștii miniștri ai culturii au fost ceva mai discreți. Actualul ministru interimar, însă, a devenit creativ. Desigur, dacă domnia sa ar fi fost ministrul „distracțiilor”, al entertainment-ului, cum ar spune englezii, sau impresarul cântăreței „ambasador al zilei…”, gestul său ar fi trecut aproape neremarcat de elitele culturale. Pentru că un ministru al culturii care ignoră valorile culturale ale timpului său are un mandat bizar. De altfel, el nu a scos niciun cuvânt despre marii noștri sculptori Mircea Roman, Aurel Vlad sau Ioan Bolborea, care ar fi putut fi ambasadori atât ai zilelor dedicate celui pe care-l venerează, Brâncuși, cât și ai culturii românești. Nu a rostit numele vreunui critic de artă invitat să participe la eveniment și, da, avea obligația să facă și asta. După cum orice ministru al culturii trebuie să înțeleagă că a finanța cultura este o obligație. Marele artist Mihai Țopescu, din Târgu Jiul Coloanei infinitului, este sufletul unei tabere internaționale de sculptură cu o prezență uluitoare a unor mari sculptori străini și români, datorată, evident, fascinației față de Brâncuși. Zeci de sculpturi sunt expuse prin oraș, iar Țopescu a încercat, în urmă cu câțiva ani, să facă un muzeu al sculpturii în orașul în care Brâncuși are o amprentă unică. Și a reușit să convingă pe unul dintre cei mai mari arhitecți ai lumii, Wolf D. Prix, să facă proiectul pentru muzeu. Prix, mare admirator al lui Brâncuși, încântat, face, gratis, proiectul unui muzeu. Construcția era estimată la patru milioane de euro. Țopescu îl invită la o discuție cu un ministru… Prix, arhitectul care a proiectat sediul Băncii Centrale Europene din Frankfurt, printre altele, vine la București și, surpriză, ministrul din epocă ratează întâlnirea… Desigur, niciun ministru nu a găsit patru milioane de euro pentru un muzeu în orașul lui Brâncuși. Dar exact asta ar trebui să fie treaba unui ministru: să aibă o strategie de resuscitare a spațiului cultural românesc. Cultura are nevoie de mai mult de 0,09% din produsul intern brut, avertisment transmis de Ion Caramitru, marele actor care conduce Teatrul Național. Asta, dacă vrem să fim respectați în lume și, mai ales, dacă vrem să oferim tinerilor un spațiu cultural interesant. Dacă ne satisface că au tastat numele lui Brâncuși pe Google, atunci habar n-avem ce-i aia cultură. Apropo: cu â din a sau cu î din i? Iată o dilemă reală. ■