După aproape trei ani de la demiterea de către propriul partid a guvernului Grindeanu, românii asistă la încă o premieră în materie guvernamentală: un partid își pune un guvern pe care nu-l votează. Ba mai mult decât atât, așteaptă cu nerăbdare și nedisimulată plăcere să asiste la „uciderea” și celui de-al treilea guvern pe care îl va propune. Desigur, contextul și țelurile diferă, dar esența rămâne, guvernul devine pentru o perioadă un instrument atipic de luptă pentru putere. În cazul guvernului Grindeanu, lupta pentru conservarea  puterii a lui Liviu Dragnea. În cazul Orban, lupta pentru consolidarea și extinderea puterii a Partidului Național Liberal și a președintelui Klaus Iohannis.

Nimic nu prevestea în ianuarie 2017, când premierul Sorin Grindeanu era condus spre sala ședinței de guvern de Călin Popescu Tăriceanu și Liviu Dragnea ca un școlar de părinți în prima zi de școală, rebeliunea învățăcelului. Părea că Liviu Dragnea, cu toată frustrarea de a nu fi putut să se instaleze prim-ministru, s-a liniștit, identificând în aproape necunoscutul Sorin Grindeanu executantul perfect. Și totuși, miracolul s-a produs, iar profesorul nu-și mai recunoștea elevul.„Este clar că nu mai e el. El nu mai e el. În opinia noastră, Sorin Grindeanu este o unealtă. A cui… ne este greu să ne dăm seama”. Le declara Liviu Dragnea jurnaliștilor în iunie 2017. În paralel, Sorin Grindeanu făcea mărturisiri identitare: „Să ştiţi ceva, cel de ieri şi de astăzi, ăsta este adevăratul Sorin Grindeanu. Tot azi se va mai spune ceva: că PSD a decis să depună moţiune de cenzură împotriva propriului guvern dintr-un simplu motiv: pentru că domnul Dragnea vrea tot mai multă putere”. Că nu mult timp după acest război Sorin Grindeanu revenea întrucâtva la identitatea inițială și accepta de la dictatorul Liviu Dragnea strategica și atât de bine remunerate funcție de șef al ANCOM e altă poveste…

În schimb, în noiembrie 2019, când guvernul Orban se instala la Palatul Victoria, lucrurile erau oarecum previzibile. Anticipatele erau o variantă de lucru importantă. După ce a obținut și al doilea mandat și pe când încă nu depusese jurământul, Klaus Iohannis declara fără echivoc: „Eu cred că ar fi bine să mergem spre alegeri anticipate în primăvara anului viitor. Voi avea discuții cu toți liderii politici”. E drept că în acest timp, din postura de șef al unui cabinet care nu avea nici o lună și care avea pe cap alcătuirea unui buget extrem de fragil, Ludovic Orban era mai precaut: „Am spus din capul locului că noi nu respingem ideea alegerilor anticipate, dar că nu acceptăm să provocăm o criză politică și guvernamentală decât dacă există certitudinea că se pot organiza aceste alegeri anticipate”. Să ne mai amintim că, la fel ca Sorin Grindeanu – chiar dacă în alte condiții și pentru alte motive -, Ludovic Orban a refuzat categoric să demisioneze pentru a netezi drumul către anticipate. Doar moțiunea de cenzură (doar că nu a propriului partid) a clintit guvernul. Că inclusiv lideri de partide suspectează o înțelegere PNL-PSD, ceea ce duce totul mai aproape de logica demiterii propriului guvern după modelul PSD-Grindeanu nu e cu totul de neglijat.

Similitudinile și diferențele merg mai departe. Sorin Grindeanu a ajuns premier după ce mai fusese ministru al comunicațiilor. În partid însă, chiar dacă avea vechime, nu era perceput ca un lider în adevăratul sens al cuvântului (cu excepția zonei Banatului). Ludovic Orban a ajuns prim-ministru după ce a fost ministru al transporturilor. Liberal vechi, avea însă notorietate și experiență politică îndelungată la vârf. În plus, spre deosebire de Grindeanu, era chiar șeful partidului de guvernământ. Și dacă Sorin Grindeanu era ombilical legat până la un moment dat de Liviu Dragnea, Ludovic Orban, fără a urma același model, nu are cum să facă abstracție de președintele Klaus Iohannis.

Jonglarea cu guvernul pentru a aduce realitatea politică la o stare convenabilă unui lider sau unui partid este o practică nouă în România. În cazul Sorin Grindeanu, nu a avut neapărat anvergura pe care o are în cazul Ludovic Orban. În 2017, problema nu a fost guvernul, ci pur și simplu premierul care deraiase subit de pe șinele pe care îl așezase cu hotărâre liderul partidului, Liviu Dragnea. Desigur, sceneta cu neîndeplinirea programului de guvernare pentru care, vezi, Doamne, trebuia demis guvernul a fost extrem de prost jucată, așa încât nimeni n-a crezut-o. Cu atât mai puțin, cu cât PSD-ul l-a pus apoi prim-ministru pe unul dintre miniștrii cu zero măsuri îndeplinite în Cabinetul Grindeanu, în persoana lui Mihai Tudose. De altfel, criza guvernamentală din 2017 a fost mai degrabă o dramoletă internă a PSD, o aranjare a treburilor interne ale partidului de guvernământ care să reașeze puterea în formațiunea respectivă. Nu a avut, prin urmare, o legătură directă cu echilibrul puterii la nivel parlamentar. Forțele rămâneau la locul lor, PSD și ALDE guvernau în continuare, cu o majoritate confortabilă, tulburate doar de acest prim incident de parcurs care se numea Sorin Grindeanu.

În cazul de față, implicațiile sunt mult mai mari și cu bătaie mai lungă. Partidul de guvernământ nu are probleme interne atât de vizibile, în orice caz nu de natură să afecteze demersurile spre anticipate. Jonglarea cu guvernul este de această dată un instrument menit să schimbe configurația parlamentului și să dea cu adevărat putere partidului de guvernământ. Scopul scuză mijloacele cu care se pune în scenă o piesă despre secretul lui Polichinelle? Liberalii nu caută pretexte pentru a explica de ce vor să le cadă guvernele, așa cum căuta Liviu Dragnea. O spun franc, vor majoritate, nu au cum să guverneze cu un cabinet minoritar căruia PSD îi sabotează fiecare mișcare. Desigur, liberalii se văd puși într-o situație ingrată: își laudă guvernul, îi laudă realizările, dar nu vor să mai continue așa. Nu în actuala configurație parlamentară. „PNL merge la anticipate! Să eliberăm parlamentul de majoritatea toxică PSD! Trebuie să eliberăm țara de cea mai nocivă majoritate născută din pixul lui Dragnea, o majoritate care ne-a scos de la masa deciziei europene”, explica Raluca Turcan. Și pentru că nu vor să fie un PSD 2, care își dă jos propriul guvern, liberalii nu au ce face decât să nu voteze deloc. Pe scurt, nu își dau direct jos guvernul, așa cum au făcut social-democrații, ci îi lasă pe alții să o facă și le creează toate condițiile. Căci dacă la momentul demiterii guvernului Grindeanu, celelalte partide erau simpli spectatori în tribună, acum toate sunt implicate. În fond, consecințele demiterii guvernului (guvernelor) Orban sunt din altă categorie decât cele din cazul Grindeanu. Acum e vorba de cine va fi la putere, cine în opoziție, de cine ratează intrarea în parlament și cine pe cine trece pragul… electoral. Și, desigur, totuși, ultimii pe listă, cu voia dumneavoastră… despre români. ■