Alexandru Dabija – „exeget scenic” al lui Creangă

Jurnal cultural

152
10 minute de lectură

Dintre spectacolele-vedete ale Festivalului Naţional de Teatru 2019, mă opresc acum la Moş Nichifor al lui Alexandru Dabija. Altele – urmează.

Regia ca exegeză propriu-zisă

De mai bine de un deceniu încoace, prolificul Alexandru Dabija, autor, în ritm frenetic, al câtorva spectacole pe an, mai montează şi câte-un Cehov, în prelungirea lungii sale serii personale, câte-un Gogol ori câte-o piesă de autori mai recenţi, precum reputatul George Tabori sau mai-recent-afirmatul Esteve Soler, june dramaturg catalan, dar cel mai adeseori piese sau proze româneşti scenarizate, cu 3 autori favoriţi: Vasile Alecsandri, Ion Creangă şi Ion Luca Caragiale, „clasicii” comicului autohton.

Mai întâi a demarat „ciclul” Creangă, în care s-au înşirat OO! (după Punguţa cu doi bani, la Teatrul Tineretului din Piatra-Neamţ, 2007/ 2009), O… ladă (după Fata babei şi fata moşneagului şi alte texte, tot la Piatra-Neamţ, 2014), Absolut! (după Ivan Turbincă, la bucureşteanul ACT, 2011), Capra cu trei iezi (tot acolo, 2012), N-ai tu treabă! (după Dănilă Prepeleac, iarăşi la ACT, 2017) şi Moş Nichifor (după Moş Nichifor Coţcariul, în aceeaşi sală, 2019).

„Ciclul” Caragiale (păstrând ordinea primelor abordări): O noapte furtunoasă (la Naţionalul ieşean, 2010; Dabija mai montase Noaptea… la Piatra Neamţ, în tinereţe, în 1979), O scrisoare pierdută (la bucureşteanul Teatru de Comedie, 2011), C.F.R. – Cometa, copilul şi căţelul (după câteva dintre „momentele” caragialiene, tot în Capitală, la Odeon, 2012) şi Două loturi (dramatizare a nuvelei, la Naţionalul bucureştean, în acelaşi an).

Şi „ciclul” Alecsandri: Sânziana şi Pepelea (la Naţionalul clujean, 2013), Vârciorova. Carantina (după Alecsandri şi Matei Millo, la Municipalul „Bacovia” din Bacău, 2014), Salba dracului (după Iorgu de la Sadagura sau Nepotu-i salba dracului, la Teatrul Dramatic „Fani Tardini” din Galaţi, 2019).

Fiecare montare – cu particularităţile, fineţurile şi şarmul său. Am văzut 11 dintre cele 14 spectacole după 14 piese sau scenarii diferite (cele 3 care mi-au scăpat, montate la Piatra Neamţ – …Lada –, la Bacău şi la Galaţi, au circulat pe la festivaluri, dar… n-am avut noroc la ele!). În ansamblu – o explorare sistematică a „rădăcinilor” comico-satirice ale literaturii şi-ale identităţii româneşti, subtilă, scormonitoare, recuperatoare de haz genuin şi producătoare de noi şi noi revărsări de ilaritate contemporană, colosale, datorate perspectivei ironice şi parodice adoptate. Separat şi laolaltă, cele 3 „cicluri” i-au dat cronicarului sentimentul că e martorul unei veritabile cercetări de istorie culturală, adânc-pătrunzătoare, de mare anvergură. Sintagma „exegeză scenică” a mai fost folosită în legătură cu „lecturile” regizorale ale pieselor puse în scenă (la noi o relua frecvent Valentin Silvestru în cronicile sale de spectacole din anii 1980, de pildă), însă Alexandru Dabija ne oferă mai mult decât atât: nu doar viziuni teatralizate, „în-scenate” ale unor texte, ci, prin spectacole, exegeze propriu-zise, contributoare la interpretarea celor 3 autorilor. În privinţa prozei lui Creangă şi-a pieselor lui Alecsandri, sunt – n-am nici o îndoială – cele mai importante contribuţii novatoare din ultima vreme, de aşezat alături de anterioarele repere exegetice majore, ale criticii şi istoriografiei noastre literare. Valabil şi-n cazul lui Caragiale, însă aici Dabija stă alături de alţi comentatori merituoşi, căci opera lui Nenea Iancu i-a inspirat în mai mare măsură pe hermeneuţi.

Extinzând cadrul, destule alte spectacole ale aceluiaşi îşi găsesc locurile pe harta acestui vast proiect de „exegeză scenică”, precum elementele în Tabelul lui Mendeleev: Titanic Vals-ul comediografului Tudor Muşatescu, bunăoară (la Odeon, 2013; Dabija a montat mai de mult şi …escu, la Teatrul de profil, cel de Comedie, 2002), sau Păi… despre ce vorbim noi aici, domnule? după Marin Preda (decupaj comic-hâtru din Moromeţii, la ACT, 2014), sau Ţiganiada după Ion Budai-Deleanu (la Naţionalul clujean, 2018, montare comentată în Jurnalul cultural). Alt „ciclu” recirculă texte ale avangardei istorice: Ionesco – cinci piese scurte (la Odeon, 2007), Cântăreaţa cheală a lui Eugen Ionescu (la Teatrul German de Stat din Timişoara, 2009), Florenţa sunt eu după Gellu Naum şi Jules Perahim (iarăşi la Naţionalul din Cluj, 2011) sau premiera de la debutul lui februarie curent, din stagiunea în curs, ulterioară celei jurizate pentru FNT-ul 2019, cu Afară, departe, pe câmp după Urmuz, Ionathan X. Uranus, Sesto Pals, Grigore Cugler, Saşa Pană şi Benjamin Fundoianu, într-un scenariu de Cătălin Ştefănescu (la Comedie, 2020, spectacol remarcabil, atât de recent încât nu apucasem să-l includ în „fişierul” noutăţilor teatrale transcris la începutul articolului precedent!; scenarist-colaborator al regizorului în ultimii ani, Cătălin Ştefănescu a dramatizat şi alte texte montate de Dabija: 2 de Creangă, Preda, Budai). De privit, în aceeaşi ordine de idei, şi – poate – către mai vechea dramatizare a Cărţii cu jucării a lui Arghezi ca Jucărie de vorbe (la Odeon, 1998). Şi chiar şi la Pyramus & Thisbe 4 You (acelaşi teatru, 2010), explorare a secvenţei cunoscute din Visul unei nopţi de vară al lui Shakespeare, jucat de mai multe ori, ca temă cu variaţiuni, în chei regizorale diferite (din mini-studioul improvizat pe scena Sălii Mari, delimitat de gradene, spectacolul, longeviv, a fost mutat nu demult la subsol, la Sala Studio, şi merge bine în continuare).

În FNT 2019 – Moş Nichifor şi Salba dracului. A 2-a (montare) se numără printre cele ratate de cronicar. Pe Moş… Îl văzusem la premieră. Se comentează în continuare, în contul festivalului.

Coţcariul în carne şi oase

În 3 din cele 4 „exegeze scenice” crengiste de la Teatrul ACT (despre Creangă fiind vorba, dacă se-acceptă!), şi anume în Absolut!, N-ai tu treabă! şi Moş Nichifor, protagonist e Marcel Iureş (excepţia fiind Capra cu trei iezi). Actorul îi joacă pe Ivan Turbincă (solitar), pe Dănilă Prepeleac (secondat de 2 actori tineri) şi pe Moş (cu o companioană în rolul Malcăi). Cerându-i interpretări unitare, Alexandru Dabija creează un soi de „supra-personaj” al operei Humuleşteanului, amestec de trăsături ale autorului şi-ale „eroilor” din poveşti, jonglând amândoi, regizor – mare! – şi actor – la fel! – cu entuziasmantă subtilitate între cele 2 planuri, al naraţiunii şi-al relatării ei auctoriale, ceea ce şi permite preluarea în monoloagele lui Iureş a unor pasaje prozastice, fără o „dramatizare” forţată. Se-adaugă şi-un al 3-lea plan, meta-meta-narativ, al – ziceam mai devreme – contemporaneităţii, al perspectivei tandru-ironice a tandemului Dabija-Iureş şi-al celorlalţi colaboratori. Rezultă un Creangă aşa-zicând „multiplu” sau „multiplu-faţetat” (cum se spune astăzi, câteodată…), pe cât de încântător, pe-atât de profund, şi cum îl ştiam, şi-…n plus!

Moş Nichifor duce formula pe noi culmi – sau şi mai în străfundurile operei, ca să păstrez metafora „adâncimii” interpretative. Marcel Iureş-căruţaşul şi Ruxandra Maniu jucând-o pe soţioara – a altuia! – care trebuie transportată de la Târgu-Neamţului la Piatra, ne spun şi ne-arată istorioara „moşului”, de fapt nu chiar bătrân, şi-a repetatelor călătorii împreună cu juna Malca. O capodoperă de limbaj aluziv ştiam că este textul lui Creangă; dar poate că nu ne dăduse seama cât de enorm-aluzivă poate deveni nuvela într-o interpretare regizoral-actoricească, în carne şi oase, de fapt – nu-i aşa? – exegetică, şi la ce haz peste haz peste haz se poate-ajunge, mereu cu tâlcuri suplimentare! Totul – pe tonuri fin modulate, cu mărunte adaosuri în frazare sau în intonaţie, exclamative sau „de legătură”, până la plescăituri şi mormăituri semnificative, ca şi, mimic şi corporal, cu grimase, ocheade, gesturi care n-apar în textul original, sunt deduse de-acolo şi-l completează, contribuind semantic din plin, expresiv, savuros. Creangă îi spune Malcăi „jupâneşică” sau „giupâneşică”, Moş Nichifor dublând, în replicile lui, în doar două locuri: „Jupâneşică, jupâneşică!”. Dabija și Iureş prelungesc de mai multe ori adresarea, o asezonează cu exclamaţii, accentuează cu bogate subânţelesuri: „Ei, jupâneşică, jupâneşică, jupâneşică!”, „Of, of, of, jupâneşică, jupâneşică, jupâneşică, jupâneşică!” – graficul intonaţiei variind de la prima la ultima „ocurenţă” a vocabulei, cu diverse semnificaţii aluzive, din ce în ce mai aluzive!

La rândul ei, Malca contribuie la plauzibilitatea situaţiilor cu mutriţa ei jucat-naivă, beneficiară a chipului rotund, plinuţ al Ruxandrei Maniu: nu-nţelege de la-nceput despre ce e vorba (ca să fiu şi eu aluziv!), vorbeşte şi se poartă reţinut, ca tânără nevastă cuminte ce este, dar… cum să reacţioneze când află de pericolul lupilor şi-al balaurului din evocările parşive ale lui Moş Nichifor?!: n-are-ncotro şi se-nghesuie-n el, în culcuşul de noapte, îngrozită de ce-ar putea păţi dacă lighioanele-i atacă!

Tot spectacolul e presărat cu asemenea interpretări regizoral-actoriceşti şi hermeutice, care îngroaşă contururile din nuvelă şi totodată încarcă naraţiunea de sensuri paradigmatice. Aşa se face că din comicăria drumului prin pădure şi-a isprăvilor de mare crai ale lui Moş Nichifor iese până la urmă un efect aproape parabolic, esenţialmente filozofic: ni se vorbeşte – de fapt – despre destinul omenesc, despre drumul nostru prin viaţă, prin pădurea destinului…

Decorul – simplissim, de altfel neatribuit pe site-ul teatrului şi pe cel al FNT, probabil al datorat regiozorului, care-a mai rezolvat singur problema atunci când, nedorindu-şi spectacole încărcate, a recurs la un minim de obiecte care să sugereze spaţii şi situaţii. Aici – geamantane şi perine mari, câteva beţe şi şipci, o pătură de dormit, ţigările lui Moş Nichifor şi mai nimic altceva. Costumele, simplu-ţărăneşti, integrate în ţesătura amuzantă a montării, sunt  semnate de Manuela Pungan.

Şi un detaliu „metateatral”: iepelor înhămate la căruţă, la Creangă „iepuşoare”, fără nume proprii, „virtuale” în spectacolul de la ACT, doar personajele le văd, Mo; Nichifor le spune Ghirlanda şi Sabina, aluzie – „incorectă politic”?! – la căruţaşii ţigani care aleg asemenea apelative, pentru ca spre final să le numeasc[, shakespearian, …Ofelia şi Miranda! Pour les connaisseurs

Mare exeget crengist – Alexandru Dabija, vasăzică… ■

[adrotate group="1"]

LĂSAȚI UN COMENTARIU

Comentariul:
Introduceți numele