Alianțele politice gazoase ale Europei

Vechiul pact franco-german a lăsat locul unor coaliții mișcătoare

125
6 minute de lectură

Charlemagne

„SCHMIDT ȘI Giscard s-au sprijinit unul pe celălalt în fiecare punct care a fost dezbătut la acest Consiliu European”, nota Rooy Jenkins în jurnalul său, în 1977. Fostul secretar de interne britanic tocmai devenise președintele Comisiei Europene, executivul UE. El a fost frapat de gradul în care Germania occidentală (condusă de Helmut Schmidt) și Franța (condusă de Valéry Giscard d’Estaing) aveau grijă una de alta. În acele zile, cele două puteri centrale ale Europei își reglau diferendele în privat și apoi foloseau greutatea lor combinată pentru a stabili agenda întregului club.

Lucrurile funcționează diferit azi. În multe subiecte de politică, Franța și Germania sunt acum divizate la modul deschis. Prima vrea să scurteze negocierile nesfârșite pe Brexit; a doua e dornică să le prelungească. Franța sprijină Inițiativa de Intervenție Europeană, o forță militară europeană care să acționeze chiar când unele state UE nu sunt de acord; Germania ține mai mult la Cooperarea Structurată Permanentă, un forum mai larg, dar mai puțin dinamic, pentru coordonarea securității UE. Franța vrea să integreze mai mult zona euro, ca să o pregătească pentru viitoarea criză; Germania își face probleme despre riscul moral.

Cu cât UE câștigă mai mulți membri, cu cât scade în greutate globală relativă și se confruntă cu circumstanțe tot mai dure, cu atât se luptă mai mult ca să prezinte un front comun. Summitul UE care începe pe 20 iunie, care se va focaliza pe alocarea marilor funcții din cadrul uniunii, va ilustra acest truism. Alegerea unui președinte pentru viitoarea Comisie Europeană va fi principalul măr al discordiei. Angela Merkel îl sprijină pe Manfred Weber, un candidat bavarez din cadrul Partidului său Popular European (PPE), principala grupare de centru dreapta. Emmanuel Macron, președintele liberal al Franței, vrea să îl blocheze și să îl numească în schimb pe francezul Michel Barnier, principalul negociator pe Brexit, care este și el membru al PPE, sau poate pe daneza Margrethe Vestager, redutabilul comisar pentru concurență al UE, care face parte din propriul său grup liberal. 

Geometria puterii europene devine dezlânată. Dacă mai era nevoie de asta, mai există două diviziuni: vechile familii de centru-dreapta și centru-stânga nu mai cuprind toată Europa. La alegerile pentru Parlamentul European din mai, conservatorii au avut cel mai mare succes în Europa Cetrală și de Sud-Est (opt din cele nouă guverne de centru-dreapta sunt acum de la est de Rin). Social-democrații sunt implantați în Iberia și în Scandinavia. Concomitent, noile grupări puternice liberale și verzi din Parlament sunt cele mai solide în Nordul și Vestul Europei, în timp ce populiștii de dreapta au cel mai mare succes la Est și la Sud. În aceste circumstanțe, și cu motorul franco-german blocat, trei țări mai mici devin mai influente: Spania, Olanda și Austria.

Spania sub Pedro Sánchez, recent-alesul prim-ministru de centru stânga, este un aliat natural al Franței lui Emmanuel Macron. El speră să facă din Spania un al treilea nou partener în alianța franco-germană. Madridul are relații foarte bune cu alte țări sud-europene, ca Italia și Grecia, dar este și un bun interlocutor pentru Germania. „Merkel a fost foarte bucuroasă când și-a dat seama că poate să vorbească direct cu un prim-ministru spaniol”, spune Miguel Otero-Iglesias, un analist de politică externă spaniol, referindu-se la accentul european și la engleza fluentă a lui Sánchez. Între timp, Olanda lui Mark Rutte are relații apropiate atât cu Merkel (ca suporter și ea al unor politici dure în zona euro), cât și cu Macron (ca și Rutte, un liberal dedicat acțiunii urgente în privința schimbărilor climatice). Olanda a câștigat influență prin promovarea unei alianțe „hanseatice” împotriva integrării fiscale pe care o doresc unii, precum Macron și Sánchez. În acest sens, are aliați în regiunea scandinavă și în Europa baltică. În cele din urmă, este Austria. Guvernul de la Viena s-a prăbușit recent din cauza unui scandal de corupție, dar cancelarul înlăturat, Sebastian Kurz, a ieșit din asta relativ neșifonat și se pare că va câștiga din nou puterea în alegerile din septembrie. Sub conducerea sa, mica republică alpină a devenit o voce puternică în dezbaterile europene asupra imigrației și un negociator de compromisuri între statele liberale occidentale ale UE și cele din Est, dominate de conservatori.

Cele trei țări au similitudini. Toate trei au legături strânse cu Franța și Germania; toate pot pune la punct coaliții de state cu idei similare în zonele lor din Europa: toate au lideri modernizatori cu experiență în construcția dificilă de coaliții în țările lor. Am putea să îi numim „Habsburgii”, deoarece au fost toți controlați la un moment dat de această dinastie care, ca și succesorii săi de la Madrid, Haga și Viena, au știut să joace alte puteri din centrul Europei una împotriva celeilalte.

O ilustrație a noii mecanici a venit cu prilejul dezbaterii recente din UE despre reducerea emisiilor de carbon la zero până în 2050. La început, Germania era împotrivă, dar Olanda și Spania au format o alianță cu Franța. Asta a împins Germania spre ținta propusă. Apoi a intrat și Austria în joc, urmată de unele țări central-europene, ca Slovenia. Împreună, statele „Habsburgice” au întins o măsură, inițial sprijinită de doar opt state, la cel puțin 18 state UE.

O nouă geometrie

Spania, Olanda și Austria sunt prea disparate pentru a acționa ca un bloc. În schimb, individual sau în diferite combinații, ele îi pot ajuta pe francezi și pe germani să construiască noi coaliții. Aceasta este politica europeană fluidă de azi, unde coalițiile se formează, acționează și apoi se dizolvă din nou. Că vor rămâne sau nu influente cele trei, și aceasta este nesigur. Altele, de pildă o Polonie potențial mai pro-europeană, ar putea să le înlocuiască. Dar vechea lume a unui bloc dominant franco-german a dispărut cu siguranță. Un politolog, Gilles Finchelstein, are o expresie pentru asta. Odinioară, susține el, politica europeană era constituită din blocuri „solide” de putere. Apoi, după căderea Zidului Berlinului, acestea au devenit „lichide”, odată cu ascensiunea alegătorilor versatili și a unui peisaj politic european mai puțin predictibil. Azi, conchide el, suntem în „era gazoasă”, în care coalițiile politice se formează pentru perioade scurte, precum norii de fum, apoi se dispersează din nou. Astfel de constelații gazoase vor defini politica Europei în anii care vin.

Acest articol a apărut în secțiunea Europa din ediția tipărită a The Economist, sub titlul „Construit pe aer”

LĂSAȚI UN COMENTARIU

Comentariul:
Introduceți numele