Continui relatarea descinderii de două zile în Târgu Jiu la ieşirea din iarnă, pe 9-10 martie, pe-o vreme însorită, caldă, ca de vară timpurie. În precedentul episod al Jurnalului cultural am descris „prezenţa” obsedantă a lui Brâncuşi în urbea pe care-a marcat-o decisiv, impunându-le urmaşilor locali, naţionali şi din lumea largă, sculptori, artişti de tot felul, să-i continue „lucrarea”, fiecare după puteri. Mergem acum mai departe cu alte fapte culturale din oraş.

Muzee, expoziţii, proiecte, capiteluri

Oricât de copleşitoare i-ar fi „prezenţa”, în Târgu Jiu nu se vorbeşte doar despre Brâncuşi. Obligat – spuneam – să se declare „artistic”, oraşul e deschis şi explorărilor creative contemporane. Poate că stimulaţi de aura înaintaşului, nu neapărat în descendenţa sa tipologică, lucrează aici destui artişti vizuali, câţiva dintre ei foarte interesanţi, încât să se fi putut constitui o Filială Gorj a Uniunii naţionale de breaslă. Expoziţiile membrilor şi ale unor invitaţi de prin alte părţi se fac de obicei la Galeriile Municipale de Artă Târgu Jiu.

În paralel, Muzeul Judeţean Gorj „Alexandru Ştefulescu” a iniţiat un program de atragere a unor nume importante ale plasticii româneşti contemporane, în expuneri succesive, în câteva mari săli dedicate la parter, în fostul Palat al Prefecturii, sediu de Tribunal în perioada comunistă, apoi depozitar al unor colecţii de obiecte şi documente istorice, de arheologie, numismatică şi artă, numele din frontispiciu fiind al fondatorului şi primului director al unui Muzeu local, din care a derivat cel actual. (În paranteză fie spus, peste o Şcoală gimnazială botezată tot „Alexandru Ştefulescu” dai ceva mai la vale, după colţ, pe Calea Eroilor, axa care uneşte parcul cu Masa tăcerii şi Poarta sărutului de Coloana fără sfârşit; de unde şi următorul gând, poate că păcătos: ar fi fost excesiv, „tautologic” aproape, ca Muzeul să poarte numele lui Brâncuşi, însă n-ar fi putut rămâne instituţia doar „judeţeană”, fără menţiunea expresă a iniţiatorului, lipsit de rezonanţă naţională?…) Din 2013 încoace şi-au etalat lucrările în cele 5 săli dispuse pe 3 linii, într-un „U”, cu intrare din şi ieşire în culoarul din lungimea clădirii, paralel cu strada, pictoriţa Florentina Voichi, sculptorii Aurel Vlad, Mircea Roman, Darie Dup, Maxim Dumitraş şi probabil şi alţii. Acum – Vasile Tolan, pentru a cărui expoziţie am şi pornit din Bucureşti la drum pe şoselele patriei, într-un vesel trio prietenesc, către brâncuşianul Târg.

O filială a Muzeului Judeţean e cel de Artă din Parcul Central, unde, cu aproape un deceniu în urmă, în vara lui 2010, Paul Gherasim m-a invitat şi pe mine, desigur că şi pe alţii, la expoziţia colectivă de „interferenţe” româno-japoneze pe care-o pregătea. N-am putut ajunge atunci la Târgu Jiu, din păcate. O vreme am auzit povestindu-se despre proiect, despre ingenioasa, surprinzător-„exotica” idee a octogenarului artist, ajuns atunci la cea de-a 85-a bornă (avea să se stingă din viaţă în 2016, la 91 de ani)…

Am menţionat sculpturile din oraş şi de pe „Insulă”, când mai mult, când – adeseori – mai puţin „brâncuşiene”. Şi mai sunt şi alte lucruri de văzut în oraş, de pildă cele 32 de capiteluri sculptate în 1971, în travertin, de către Nicăpetre, viitorul canadian, încastrate straniu, într-o tensiune a incongruenţei care poate trece drept contrast „postmodern” avant la lettre, în jurul clădirii Primăriei, construcţie paralelipipedică, stereotipă, asemeni tuturor edificiilor administrative ridicate în perioada comunistă, inserturile sculptorului marcând, la capătul de sus al parterului, sub plafonul etajului, fiecare stâlp de susţinere.

Ultimul, dar nu cel de pe urmă lucru obligatoriu de spus despre Târgul Jiu de astăzi din perspectivă culturală e că urbea beneficiază de prezenţa, de talentul şi de vivacitatea lui Mihai Ţopescu, spectaculosul artist sticlar, „sculptor” şi „pictor” în materia transparentă, explorator, în ultimii ani, şi-n alte tehnici, autor de „land-art”, de „performanţe”, de proiecte video sau de filme care-i documentează ideile. Despre el va mai veni vorba, mai la vale…

Polimorfismul abstract-concret al lui Vasile Tolan

Ajunşi în oraş la mijlocul după-amiezii, după ore bune de drum, parcăm direct în faţa Muzeului Judeţean şi intrăm în expoziţia lui Vasile Tolan, intitulată Secvenţe (vernisajul avusese loc pe 19 februarie; urma să se-nchidă peste o săptămână-două).

Desfăşurare amplă, copleşitoare de lucrări ale unuia dintre marii artişti români de azi: 50 de tablouri, cu numeroase intervenţii suplimentare, şi 64 de desene (din care 2 parţial suprapuse) pe foi de bloc mic (în format de circa 22,5 x 18 cm), dispuse într-un ansamblu de „frize”, pe 3 rânduri, într-o prelungire-nişă a celei de-a 4-a încăperi, practic o a 5-a indistinctă la prima vedere (ceea ce ar ridica ansamblul la 6 săli). Multe picturi sau picturi-colaje sunt din 2017-2018, una – chiar din 2019, dar grafica e din 1999-2000 şi câteva tablouri vin şi mai din urmă, din 1997-1998, cel mai „vechi” fiind datat 1994. Expoziţie – aşadar – de actualitate, de prezentare a căutărilor recente ale artistului, însă în continuarea experienţelor din ultimele decenii şi dintotdeauna.

Căci Vasile Tolan (născut în 1953 la Buru, la câteva zeci de kilometri de Cluj, cu studii de artă la Institutul „Ion Andreescu” de acolo, către mijlocul anilor 1970, şi, peste un sfert de secol, la finele primului deceniu postcomunist, la Universitatea Naţională de Arte din Bucureşti, unde-şi obţine şi doctoratul şi va preda pictura, stabilit aici, în Capitală, după etape de viaţă şi de lucru la Bistriţa şi la Cluj) e un experimentalist uimitor de omogen. Pare o contradicţie în termeni: pe de-o parte, operează cu o mare diversitate de forme, de registre cromatice şi de soluţii compoziţionale, de suporturi şi tehnici, într-un rulaj ameţitor, mereu în căutare de inovaţii; pe de altă parte, permutaţionismul său acţionează în cadrul de mare stabilitate al aparentului „abstracţionism” reflexiv care-l defineşte şi care pare să proiecteze pe suprafeţele pânzelor senzaţii, gânduri, stări de spirit, viziuni transpuse nu în contururi realiste, ci într-un cod greu de descifrat, aproape imposibil, deci enigmatic, totuşi cu aer de sistem compact de semne. Ni se-nfăţişează un polimorfism extrem de dinamic, de energic-„gestualist”, un vârtej de elemente pe care-l simţim în permanentă rotire, pe când de văzut vedem – conform titlului ales pentru Târgu Jiu, destul de banal, de fapt perfect adecvat – „secvenţele” constitutive ale turbionului, „stop-cadre” statice, „developări” prin care zbaterea e „deconstruită” în imagini decantate, ferm-„aşezate”. Paradoxal, trepidaţia generează calmul, zgomotul se stinge-n linişte, tensiunea e mărturisită prin relaxare, de unde siguranţa de sine care-i dă artistului un perfect control asupra execuţiei, elementele compoziţiilor fiind distribuite cu mare rafinament între rame. Incredibil, „secvenţializarea” unei agitaţii despre care-ţi imaginezi că generează o nesfârşită metamorfoză se transformă astfel în repetitivitate, în recurenţa matricii, a structurii mişcării. Ca revers, pictorul îşi câştigă libertatea de variaţie ilimitată, de vreme ce efectul de omogenitate nu mai poate fi ratat: experimentează în toate direcţiile, plantează peste tot mici ori mai mari surprize, se „joacă” nonşalant, îşi poate permite orice.

Înainte de a exemplifica, atrag atenţia asupra faptului că am numit „abstracţionismul” lui Vasile Tolan „aparent” şi l-am notat aşa, între ghilimele. „Nonfigurativismul” său şi al multora dintre colegii săi de generaţie, de „val” artistic impus în anii 1980, a fost considerat de critica vremii „neoexpresionism”. O eroare conceptuală, căci pseudo-„abstracţionismul” în cauză se află la mare distanţă de anti-mimetismul precursorilor moderni, avangardişti ori mai temperaţi, care descoperiseră euforici că forma şi culoarea, complet desprinse de obiectele concrete, constituie „esenţa” artelor vizuale, limbajul lor instrinsec, pe care l-au şi exersat cu mari voluptăţi, evitând orice suspiciune de „copiere” a existenţei exterioare actului creator. În contemporaneitatea postmodernă, pseudo-„abstracţioniştii” ancorează din nou limbajul plastic în fenomenalitatea lumii, recurgând la încifrări nu pentru a le exhiba ca atare, ci pentru că le găsesc potrivite pentru a transmite mesaje mediate despre viaţa trăită, pentru a depune mărturie despre experienţele personale, despre lumea înconjurătoare. Pe acest traseu, codurile nonfigurative tind să se „refigurativizeze”, recuperând concreteţi de diverse feluri, de la cele ale materialelor, ale texturilor, ale tuşelor păstoase şi ale urmelor aspre, neşlefuite, lăsate de sculele meşteşugăreşti, asumate drept propuneri de redescoperire a porozităţilor realităţii, şi până la combinaţiile de registre, liniaturile incerte lăsând să se-ntrezărească d’ale carnavalului vieţii, până la soluţiile mixajelor efective, ale colajelor de obiecte pe suprafeţe tratate „abstract”, pseudo-„abstract”. La o adică, rulajul, vârtejul, turbionul, permutaţionismul cu ajutorul cărora încerc să descriu creaţia lui Tolan se-aplică şi tornadelor reale, care „absorb” şi sfărâmă tot ce li se iveşte în cale, apoi aruncă resturile la pământ, risipindu-le apocaliptic, mărunţite-n puzderia de fragmente, multe dintre ele recongnoscibile, în care realitatea a fost „deconstruită”.

Să fie – atunci – de mirare că-n „secvenţele”-n care polimorfismul rotitor al reflexivităţii artistului „îngheaţă”, ca-n nişte „radiografii” ale efervescenţei, regăsim tot soiul de urme ale realului, de „sfărâmături”, de detalii obiectuale colate pe pânze sau sub peliculele de la suprafaţă, între două straturi care le fixează, lăsându-le la vedere, în relief, doar formele?! Iată ce-am descoperit suprapus, lipit, încastrat, infiltrat pe tablourile pictate din sălile de la Târgu Jiu, cum se-ntâmpla şi-n alte lucrări, numeroase, ale lui Vasile Tolan, din toate perioadele sale de creaţie: 3 sfârcuri metalice aurii, o tastatură de computer, un „mouse” desfăcut în bucăţi şi-o plasă de aţă albă, groasă, împletită cu igliţa, cu mânere mari de lemn, circulare, petice din ziare, un călcâi de pantof, piesele componente ale unui receptor de telefon, o pană de pasăre şi o plăcuţă de înmatriculare a unei maşini din Cantonul Geneva, din Elveţia, cofraje de ouă şi-o plăcuţă cu circuite integrate, boţuri de glod uscat despre care artistul declară că ar fi pastă de hârtie turtită… sub roţile maşinii, cu pietricele de pavaj şi paie încastrate (ce fantezie!), bucăţi de spumă poliuretanică, fire lungi de sfoară lipite cu fâşii de tifon, o pereche de pantaloni negri, de lucru, mânjiţi cu culori, o cravată galbenă şi alte componente electronice, zeci de tichete de tren vechi, pe carton maroniu, din cele comercializate de Căile Ferate Române, cumpărate şi folosite de pictor în perioadele sale de deplasări frecvente, de navete, unul singur fiind din Germania, scos la o imprimantă a gării de plecare, probabil din anii 1990, din perioada în care tehnologia de imprimare computerizată abia apăruse acolo, nu încă şi la noi; strecurate sub pânzele de la suprafaţă: o pereche de papuci, savoniere, un umeraş de haine, bumbi, o literă „R”; plus alte soluţii de tratare/ supraîncărcare a fundalurilor şi multe capse de prindere a pânzelor şi a unora dintre obiectele-„sfărâmături”; pensulaţii de culori groase fiind aplicate şi pe câteva dintre foile de bloc de desen, pe altele apărând mici guguloaie în relief, revin şi fâşiile de tifon etc., etc., etc.

Universul reconstituit din fragmente salvate de la dispariţie, de pe urma unor tornade sau pur şi simplu din viaţa de zi cu zi, în mici scenografii plastice generate de fluxul „proustian” al gândurilor, al amintirilor, al viziunilor transpuse în rest – sau în primul rând – în rafinatele tuşe şi punctări cromatice ale reţetei Tolan, cu alternări capricios de dominante, în polimorfismele abstract-concrete cauţionate la infinit de structura de cod omogen implicită în discursul său subiectiv, de mare maestru mărturisitor. O libertate de modulaţie expresivă pe care puţini îndrăznesc să şi-o aroge. Vasile Tolan – da! Magnifica expoziţie de la Târgu Jiu i-a confirmat convingător cota foarte înaltă…

*

Finalul expediţiei – în următorul episod de Jurnal cultural.