21 iunie 2018

DE ABIA a împlinit o săptămână această Cupă Mondială la fotbal, că America Latină a furat deja poziția de vedetă. Au fost performanțe memorabile pe teren: Mexicul a umilit Germania, Peru, care a jucat mai bine decât Danemarca, dar a reușit să piardă, scântei de magie de la echipa Braziliei și trei goluri pentru Diego Costa, atacantul de origine braziliană al Spaniei. Au fost și șocuri, cum a fost egalul Argentinei cu Islanda, și Columbia, care s-a bătut în zece oameni, ca să piardă în fața Japoniei. Mai mult decât jucătorii, cei care au ieșit în evidență sunt fanii.

Mulțimi de latino-americani au umplut stadioanele în cele mai îndepărtate colțuri ale Rusiei, ca și cum ar fi asistat la meciuri pe teren propriu. Potrivit FIFA, organizatorii Cupei, cinci țări din șapte (după Rusia însăși) care au cumpărat cele mai multe bilete înainte de meciuri au fost latino-americane. Acestea au fost Brazilia (73.000), Columbia (65.000), Mexicul (60.000), Argentina (54.000) și Peru (44.000). Mulți dintre fanii din Statele Unite (89.000) sunt și ei latino, care își încurajează țările de origine, iar la aceștia îi putem adăuga pe emigranții latino-americani din țările europene. Suporterii din America de Sud au plătit până la 10.000 de dolari pentru plăcerea de a-și privi naționalele pe viu, în unele cazuri vânzându-și mașinile sau recurgând la împrumuturi ca să-și finanțeze excursia.

Cum se explică această fervoare? Cupa Mondială are un impact unic asupra Americii Latine. La fiecare ediție a Cupei, Eduardo Galeano, un scriitor uruguaian de stânga care a murit în 2015, se așeza în fața televizorului, cu o tăbliță agățată pe ușa de la intrarea apartamentului său din Montevideo, pe care scria „Cerrado por fútbol” (Închis din cauza fotbalului). Pentru fanii europeni, clubul vine adesea înainte de țară. Pentru latino-americani, e invers. Indiferent cât de mult pot să îi dispere problemele țărilor lor, patriotismul latino-american este puternic și complicat. Așa cum declara un fan columbian, la Moscova, pentru agenția germană de presă DW.com, „Noi iubim fotbalul și ne iubim țara”. Oameni în toată firea au izbucnit în lacrimi când au cântat „Contigo Peru”, un imn național neoficial, înaintea meciului împotriva Danemarcei, care a marcat revenirea țării lor în etapele finale ale Cupei Mondiale, pentru prima dată după 1982.

Un alt motiv este că fotbalul este unul dintre puținele lucruri la care America Latină e de clasă mondială. Trei echipe sud-americane (Argentina, Brazilia și Uruguay) au câștigat trofeul de 9 dintre cele 20 de ori cât a fost pus în joc. Fotbaliștii sunt un export de vârf: echipele cluburilor europene sunt înțesate de stele latino-americane. Cu 8,5% din populația globului, America Latină reprezintă un sfert din echipele din ediția Cupei din acest an. Deși Brazilia nu practică mereu o jogo bonito (un joc frumos), probabilitatea este mai mare ca echipele latino-americane să transforme fotbalul într-o formă de artă decât rivalele lor europene.

Fotbalul se potrivește ca o mănușă cu două trăsături caracteristice ale culturii latino-americane. Este o petrecere publică împărtășită, într-o regiune unde fiesta domnește. Și este o pasiune, în sensul original, de suferință religioasă. „Fotbalul este ultimul ritual sacru al vremurilor noastre”, susținea regizorul italian Pier Paolo Pasolini. Asta poate fi adevărat în Europa. În America Latină, unde spiritul religios popular rămâne puternic, fotbalul împrumută din intensitatea devoțională a fanilor săi.

Asta nu înseamnă că romantizăm sportul. Cu excepția parțială a Mexicului, ligile interne reflectă multe dintre tarele regiunii: ele sunt adesea slab finanțate, pătate de corupție și scena unor ciocniri violente între fanii rivali. Dar fotbalul este și o forță democratizantă. Ca și în restul lumii, este o cale spre vârf, pentru mobilitatea socială. În America Latină, asta înseamnă că amestecul rasial al echipelor naționale tinde să reflecte țara mai corect decât o fac elitele politice sau de afaceri.

Mai presus de toate, Cupa Mondială poate fi o sursă de refacere națională. Să luăm exemplul Peruului. În anii 1970, avea o echipă bună. În runda de calificări pentru Cupa din 1986, aproape a eliminat Argentina lui Diego Maradona, care a câștigat trofeul, în cele din urmă. Apoi, a fost lovită de tragedie: în anul următor, mai mulți membri ai echipei naționale și câteva stele în ascensiune au fost uciși într-un accident aviatic. La acel moment, Peru era răvășit de hiperinflație și terorism. A venit refacerea, dar în acel moment fotbalul era prost condus. A trebuit să vină un nou șef al federației de fotbal și un nou antrenor, Ricardo Gareca, un coleg argentinian al lui Maradona din 1986, ca acel grup disfuncțional de indivizi să devină o echipă atractivă, formată mai ales din jucători tineri. Pentru peruani, fotbalul a devenit, dintr-o sursă de rușine națională, una de mândrie.

America Latină are nevoie de mai multe exemple de acest gen. Cupa Mondială prinde regiunea într-un sentiment de spaimă, din cauza crimei, corupției și economiilor stagnante. O victorie fotbalistică nu va schimba asta. Dar ar putea aduce o doză de bucurie.

Acest articol a apărut în secțiunea Americile din ediția tipărită a The Economist sub titlul „Închis, pe motiv de fotbal”.

Din The Economist, tradus de Roxana Dascălu, publicat sub licență. Articolul original, în engleză, poate fi găsit pe www.economist.com.