Alte secvenţe arădene, din partea a doua a zilei de 1 noiembrie, după ce pictorul Petru Lucaci fu uns doctor honoris causa al Universităţii „Aurel Vlaicu”, conform episodului trecut al acestui Jurnal cultural.

Un oraş cultural

Amânăm pentru seară-noapte o plimbare prin oraş, după-amiaza fiind plină: se deschide ediţia a VII-a a Bienalei internaţionale de artă Meeting Point din Arad. Într-adevăr, marile evenimente de gen sunt „puncte de întâlnire” ale producătorilor creativi şi-ale celorlalţi profesionişti ai pieţelor culturale: critici, curatori, promotori, chiar şi furnizori de materiale de lucru (la startul recentei ediţii a bienalei timişorene Art Encounters, despre care-am povestit, cineva mi l-a arătat pe un june îmbrăcat elegant, cu „poză” uşor-pedantă, şi mi l-a recomandat drept cel mai bun „rămar” din urbea de pe Bega; la recepţia de noapte din ziua a 2-a, a trecut şi pe la masa rotundă şi înaltă de care-mi sprijineam coatele, împreună cu alte câteva persoane, stând de-a-n picioarelea, la un pahar de vorbă, şi ne-a spus el însuşi cu ce se ocupă, cu confecţionarea de rame pentru tablouri, după care a plecat rapid mai departe, prilejuindu-mi observaţia, împărtăşită amicilor din preajmă, cum că performantul june profesionist a schiţat o „ramă” a prezenţei sale şi s-a autoevacuat deîndată din ea pentru a schiţa alte şi alte asemenea „rame”, de la un grup de auditori la altul…). Sau, cu altă metaforă, astăzi foarte la modă: „noduri” ale „reţelelor” în care sunt activi sau captivi artiştii; sau, în limbaj mai vechi: mari reuniuni ale lumii culturale. „Întâlniri”, da!, în „meeting points”…

Filiala Uniunii Artiştilor Plastici din Arad grupează un număr semnificativ de nume valoroase, pictori, graficieni, sculptori sau „policalificaţi”, în frunte cu Dumitru Şerban, Onisim Colta, Iosif Stroia, Ioan Galea, Maria Balea. Generaţia seniorilor e şi ea reprezentată, de pildă prin Eva Győrffy. Din urmă au venit, în ultimul deceniu şi mai bine, Cosmin Moldovan, Rudolf Kocsis, Sorin Neamţu, Laurian Popa, Celus Ciobanu, Anamaria Şerban şi Michael Wieczorek (neamţ stabilit în Arad).

Tot în Arad s-au adunat în anii 1970 şi mai ales de-a lungul deceniului al 9-lea al secolului trecut, în jurul liderului de grup Gheorghe Săbău, într-un brav Cineclub, denumit de la un moment dat kinema ikon, tineri nonconformişti care-au produs scurt-metraje experimentale, continuând în perioada postcomunistă cu gesturi creative, vizuale şi multimedia într-un orizont larg, asumat programatic, cu artă computerizată, „întâmplări” şi „performanţe”, periodice de testare a expresivităţilor generate informatic (Conversaţia, Intermedia) şi alte tipărituri aşezate spectaculos în pagini, cu o bogată activitate expoziţională şi de prezentare, de rezonanţă rămânând câteva nume, precum, alături de Săbău, Stroia şi Galea, Călin Man sau Viorel Simulov. În anii ’80 se mai remarcaseră Ioan Pleş, Emanuel Ţeţ, Caius Grozav şi alţii, între care criticul de artă Judit Anghel, tineri literaţi de felul unor Romulus Bucur, Mircea Mihăieş, Ioan T. Morar, Ovidiu şi Alexandru Pecican sau viitorul profesor şi teoretician al dreptului Valentin Constantin. În anii ’90 s-au adăugat alte nume, precum Sandor Bártha, Mihai Păcurar, Liliana Trandabur, Nita Mocanu, Alexandru Man, amintiţii Sorin Neamţu şi Laurian Popa, dintr-o listă generoasă.

Şi mai sunt în oraş artişti cu specializări „aplicate”: designeri activi pe piaţa locală sau prin alte locuri, unii dintre ei profesori sau absolvenţi ai Facultăţii de profil a Universităţii „Aurel Vlaicu”, conduse de decanul – fireşte, designer – Claudiu Emil Ionescu; apoi „textilişti” ş.a.m.d.

Nu sunt implicaţi cu toţii în Bienală, există şi-n Arad „facţiuni”, grupuri şi „lupi singuratici”, însă vorbim despre un mediu creativ consistent, în care era de aşteptat să cristalizeze şi proiecte colective interesante.

În context, putem privi şi către Aradul scriitoricesc, către buna revistă Arca, lansată imediat după schimbarea de regim de la finele lui 1989, de o grupare din care-au făcut parte poeţii Vasile Dan şi Romulus Bucur şi prozatorul Gheorghe Schwarz, rămaşi până astăzi în redacţie (primul e redactorul-şef, în timp ce al doilea, strămutat la un moment dat la Braşov, unde predă la Universitate, păstrează legătura de la distanţă), ca şi regretaţii Ilie Măduţa, poet, sau Florin Bănescu, prozator. Li s-au adăugat pe parcurs, în echipa de realizatori sau în cercul de colaboratori constanţi, regretatul Gheorghe Mocuţa, Lucia Cuciureanu, Petru M. Haş, Ioan Matiuţ, Andrei Mocuţa şi alţii. Se conturase în prima parte a anilor 2000 un tânăr grup literar autointitulat, frondeur, Celebrul animal, cu Cătălin Lazurca, Vasile Leac, T.S. Khasis (Sergiu Tudor Caşiş) şi Florin Măduţa, susţinut şi de Ovidiu Pecican, de mult migrat la Cluj. Mai încoace s-au mişcat şi Khasis şi Leac, spre Bucureşti sau pendulând de colo-colo. Proiectul s-a destrămat, revista-fanion Ca şi cum n-a supravieţuit nici ea, însă Aradul continuă să-şi aibă scriitorii, periodicele, editurile, alături de creatorii vizuali. Plus muzeele, Teatrul Clasic „Ioan Slavici”, cu-al său Festival  Filarmonica de Stat ş.a.m.d.

Un – vasăzică – oraş cultural…

Bienala Meeting Point 2019

173 de artişti pe afiş, unii participând cu câte 2-3-4 lucrări, deci cu mult mai multe exponate, câţiva autori prezentând şi proiecte în tandemuri sau în alte formule de colaborare. 3 spaţii de expunere: cele două gestionate de Filiala UAP locală, Galeria Naţională de Artă Delta şi Galeria Alfa, la mică distanţă una de alta, la capătul dinspre Teatru al Bulevardului Revoluţiei, fost al Republicii, „corso”-ul tradiţional al oraşului, lat, cu fâşii de parc şi tramvaie pe mijloc, între sensurile de circulaţie auto, pe câte 2 benzi, plus spaţiile de parcare laterale; şi o sală în clădirea monumentală a Teatrului. 3 luni de vizitare: 1 noiembrie 2019-31 ianuarie 2020. O importantă mobilizare, adică. Lume multă la vernisaj, sute de persoane, într-o atmosferă de mare eveniment cultural.

Bienala arădeană se revendică în subtitlu de la genurile „clasice” ale artelor vizuale: „pictură, grafică, sculptură”, numite în regulamentul de participare „cele trei medii tradiţionale majore de exprimare plastică”. Pericolul „conservatorismului” nu e prea mare, juriul acceptând şi lucrări în „tehnici mixte”, sculpturi cu aspect mai degrabă de „instalaţii”, chiar şi câteva ceramici şi sticlării, apoi print-uri digitale pe post de picturi sau propuneri grafice, alte tipuri de imprimare, de gravură „ortodoxă” ori în versiuni şi cu materiale mai noi. O anumită unitate se păstrează totuşi, de pildă prin „tapetarea” pereţilor disponibili cu picturi, altfel în drastică restrângere în colectivele internaţionale mai „la zi” ori chiar cu aspiraţii către „arta de mâine”, „a viitorului”, mai „avangardiste”, reluări mai mult ori mai puţin conştiente ale utopiei „futuriste”.

Alt factor coagulant, chiar dacă inaparent, e ordinul de mărime impus de organizatori, care au anunţat în acelaşi regulament dimensiunile minime şi maxime admise: între 50×70 cm şi 120×140 cm (inclusiv rama) pentru tablouri, între 30 şi 160 cm înălţime pentru sculpturi şi între 40×50 şi 65×95 cm pentru grafică. Unele lucrări sunt îndeajuns de largi pentru a fi impunătoare, altele se-arată mai minione, însă extremele au fost excluse. Poate că ochiul nu sesizează atare numitor comun, care mai are şi dezavantajul de a limita libertăţile şi bizareriile de panotare, însă spaţiile te-ntâmpină cu un anume aer compact, inevitabil în cazurile „colectivelor” de mare amploare, onest-asumat, „monotonia” fiind fragmentată de lucrări şi de module mai speciale: tridimensionalele care mizează pe excentricităţi, o „nişă” a Galeriei Delta luminată din interior, ca o mică scenă „decupată” din ansamblu, sau sala din spate, înaltă, cu expunere jos şi sus, sub plafon, unde ajungi urcând către un balcon de lemn supra-adăugat, de jur împrejur, şi unde vei da şi peste o avertizare amuzantă, acolo unde o arcadă coboară periculos, cerându-ţi să treci aplecându-te. Organizatorii indicaseră şi formulele tehnice acceptabile pentru participare, însă în enumerări foarte tolerante, adăugând mereu şi „tehnicile mixte” şi „etc.”-uri încurajatoare.

Sigur că, în aceste date-cadru, nu vin spre Bienala Meeting Point propuneri de artă computerizată sau din alte categorii ultra-experimentale. Arădenii astfel consacraţi, cum sînt cei din gruparea kinema ikon, lipsesc, prezent fiind doar Galea, ca pictor oricum-„nealiniat”, păstrează şi alţii o distanţă, dar mulţi dintre cei deja numiţi participă, uneori cu lucrări binişor-nonconformiste. Alte nume dintre cei 173 sau cîţi vor fi fiind: clujeanul Ioan Horvath Bugnariu, sibianul Ioan Tămâian, timişorenii Adriana Lucaciu, Gloria Grati, Dana Catona, Ciprian Radovan, lugojeanul Constantin Răducan, băimărenii Adi Chira, Oana Pop şi Laura Ghinea, albaiulianul Aurel Dumitru, băcăuanul Mihai Chiuaru, braşoveanul Daniel Daicu, piteşteanul Ion Pantilie, bucureştenii Ovidiu Ionescu şi Nicolae Moldovan (ceramiştii, la fel ca Gloria Grati), Gheorghe Dican, Alina Codin, Silvia Stoica, Dalina Bădescu, ZuZu Caratănase. Nu-l uit, deja anunţat în episodul anterior, pe Petru Lucaci, arădeanul bucureştenizat, cu „polipticul” său din 8 pînze recente, o „mini-personală” în Bienală a laureatului onorific, din aceeaşi zi, al Universităţii „Aurel Vlaicu”. Şi un „desant” de artişti italieni, ocupanţi aproape exclusivi ai sălii din spate de la Delta, în compensaţie faţă de prezenţele străine de astă-dată sporadice (poate şi din cauză că ediţia a „beneficiat” de finanţări mai modeste ca niciodată…).

Mare diversitate de propuneri, imposibil de inventariat brevilocvent (leitmotiv al cronicarului…). În introducerea pe care organizatorii m-au invitat s-o fac în faţa publicului cultural şi de artişti din Arad şi din multe alte părţi, în massă ticsită în încăpătoarea Galerie Delta (Alfa fiind mai mică), am schiţat o descriere generală a proiectului, cam ca-n aceste note, în paragrafele de mai-nainte, şi-am dat şi o serie de exemple, după ce şi cum reţinusem parcurgând traseul „punctului/ punctelor de întâlnire” şi dând pe loc roată cu privirea către ce se-arăta mai „acroşant”. Renunţ acum să lungesc excesiv relatarea, nu fără a menţiona măcar contribuţiile liderilor „breslei” vizuale arădene. Ale reputatului sculptor Dumitru Şerban, „suflet” al Bienalei: Axul lumii, din drugi culcaţi pe planşeul galeriei, chiar pe-o porţiune de podea de lemn anexă lucrării; Cupola – apă şi pământ obţinută prin „umplerea” unei lădiţe militare, de armament, concavitate rectangulară răsturnată în convexitate bombată ca o formă de relief generică, poate şi cu o sugestie de fertilitate; sau compoziţia naval-cosmică din lemn expusă maiestuos în aer liber, pe esplanada din faţa Deltei, pe o altă punte din scâduri. Ale celuilalt vizual „clasic” al urbei, Onisim Colta: Înălţarea pictată, fireşte că verticală, într-o caracteristică organizare geometrică, cu – aici şi-n alte creaţii ale autorului – efecte de colaj în tromp l’oeil sau efectiv; şi minunatul disc intitulat Astru, din chibrituri cu fosforul ars-patinat, maronii, dispuse circular, în jurul unei „tipsii” aurite, de rafinat efect. Şi-ar trebui să continui cu alte şi alte menţiuni, cu alte şi alte propuneri de înalte nivele…

(Secvenţe arădene finale – data viitoare!) ■