Câștigurile sunt ficțiune, iar banii lichizi se presupune că sunt realitate. Dar care este adevărul?

ORICE FORMĂ nouă de plăți, de la cecuri la cardurile fără contact, se spune că ar însemna sfârșitul banilor lichizi. Prietenul tău, cel cu teancul gros de bancnote, ca un agent de pariuri de pe vremuri, știe că nu este așa. Banii lichizi au atribute unice, spune el. Nu lasă urme, așa că tranzacțiile rămân private. Nu au nevoie de o infrastructură fragilă pentru procesarea plăților. Poți să îți plătești cumpărăturile la băcănie când e pană de electricitate sau să bei la bar, când nu merge bancomatul. Banii cash sunt nenegociabili. De aceea sunt acceptați imediat.

Dacă obsedații de aur au microbul aurului, atunci prietenul tău are microbul banilor cash. Există o versiune a lui în afacerile legate de alegerea acțiunilor. Genul ăsta de om nu ar visa să folosească indici precum câștigurile raportate ca ghid pentru indiferent ce. Ele sunt prea ușor de manipulat de către șefi. Cu bani peșin nu poți face treaba asta. Ori îi ai, ori nu-i ai. Câștigurile sunt ficțiune; banii lichizi sunt adevărul.

Să fie oare așa? E o prostie să cauți valoarea reală a unei companii într-o singură măsură, fie că asta ar fi bilanțurile în numerar, valoarea contabilă a activelor de pe foaia de bilanț sau câștigurile din contul de profituri și pierderi. Toate au defecte. Valoarea contabilă subestimează valoarea unei companii dacă aceasta este legată de brandurile sale și de know-how („intangibile”). Câștigurile raportate sunt pliabile. Până și cash flow-ul poate fi manipulat. Într-adevăr, fluxul de cash este mai negociabil decât crede prietenul tău gros la pungă.

Cei cu microbul banilor lichizi visează la economia simplă a tarabei de limonadă. O întreprindere e sănătoasă când ce ia din vânzări e mai mult decât ce plătește în costuri, cum sunt lămâile și salariile. Dacă intră mai mult cash decât iese, afacerea e bună. Prin contrast, câștigurile sunt alunecoase. Ele sunt ce rămâne din profituri după ce se iau în calcul veniturile non-cash și costurile. Unele reflectă vânzările care au fost înregistrate, dar nu au fost încă plătite. O mare parte constă din costuri care nu reprezintă o povară pentru cash chiar acum, dar care vor fi o povară: deprecierea echipamentelor și mașinilor; vărsămintele la pensiile promise; provizioane pentru datorii neperformante și așa mai departe.

Problema este că e greu de găsit o cifră exactă pentru astfel de costuri. Nimeni nu știe care va fi viața de lucru a unui Apple Mac sau a unui Airbus A380; cât de repede ar trebui să fie deduse astfel de active? Costul final al unui program de pensii al unei firme depinde de calculele preliminare privind câștigurile din investiții. Așadar, companiile au o plajă destul de largă la îndemână pentru a contabiliza astfel de cheltuieli de făcut. Asta lasă o marjă mare pentru masarea câștigurilor: de unde și atracția pentru contabilitatea bazată pe cash.

Modificările în bilanțul cash al unei companii nu spun multe despre modul în care își operează afacerile. S-ar putea să crească, deoarece firma a emis o obligațiune sau a vândut un activ. Din acest motiv, analiștii se uită în loc de asta la „cash flow-ul liber”. Acesta nu ține seama de elementele non-cash în declarația de câștiguri, cum sunt deprecierea și amortizarea. Dar recunoaște costurile de capital, cum sunt cheltuielile pe clădiri, echipament și inventare. De aceea, este o măsură care reflectă decent profiturile la care se pot aștepta proprietarii unei companii – banii care rămân după cheltuielile necesare pentru a susține afacerea.

Pare un ghid bun pentru valoarea unei firme. Dar el nu este scutit de posibilitatea de a fi trucat. O modalitate de a spori volumul de cash este de a amâna plata furnizorilor: să plătești facturile în 90 de zile, în loc de 30 sau 60 de zile. Modul de finanțare a cheltuielilor de capital – opțiunea de a cumpăra sau a închiria – contează și el mult. Achizițiile masive de active secătuiesc banii lichizi, atunci când se produc; plata în leasing este cu totul mai lesnicioasă. Dar ca în cazul închirierii unui apartament sau al leasingului unei mașini, nu este mereu clar dacă cumpărarea ar fi folosit mai mult sau mai puțin cash pe termen lung.

Footnotes Analyst, un blog de contabilitate, folosește raportările contabile ale Amazon pentru a sublinia modul în care leasingul distorsionează măsurarea cash flow-ului.* Compania însăși furnizează trei măsuri de cash flow liber în contabilitatea ei pe 2018. Acestea au variat între 8,4 miliarde dolari și 19,4 miliarde dolari, în funcție de tratamentul contabil al contractelor de leasing. O a patra măsură, calculată de Footnotes Analyst, arată că există un cash flow liber negativ de circa 3,4 miliarde dolari. Toate aceste cifre sunt valide. Niciuna nu poate pretinde că reprezintă întregul adevăr.

Declarația de cash flow are limitele ei. Ca și câștigurile raportate sau bilanțul contabil. Ai nevoie de toate trei pentru a înțelege o companie, spune Nathan Cockrell, de la Lazard Asset Management, la fel cum ai nevoie de trei coordonate (longitudine, latitudine și altitudine) pentru a ști cu precizie unde se află ceva. A spune despre cash flow că nu minte niciodată este o minciună în sine. La urma urmelor, atunci când prietenul tău cu portofelul umflat se tot laudă cât de mulți bani are, începi să te întrebi dacă nu cumva e de fapt lefter. ■

^{*Footnotesanalyst.com/free-cash-flow-amazon}

Acest articol a apărut în secțiunea Finanțe și economie din ediția tipărită a The Economist, sub titlul „Microbul banilor lichizi”