Avem dreaptă în România?

226
BUCURESTI, ROMANIA: Lansarea volumelor"Dupa temnita" si "Dupa Revolutie" de Ion Diaconescu, 25 noiembrie 2003. In imagine: Emil Constantinescu (stg), presedintele Actiunii Populare, Ion Diaconescu (ctr), fost presedinte PNTCD, Victor Ciorbea (dr), vicepresedintele Actiunii Populare. "STIRE PE FULX" ROMPRES Foto/ Angelo BREZOIANU
13 minute de lectură

După 1990, România a fost singura țară fostă comunistă care a reînviat partidele istorice. Din păcate, acestea nu au înțeles că lumea a evoluat și nu mai putea fi întoarsă la momentul 1947. Pe lângă vina de a-l fi lăsat pe Carol al II-lea să distrugă democrația românească și pe Antonescu să guverneze, după 1990, partidele istorice au reluat obiceiurile proaste din perioada lor de glorie.

Țărăniștii, pionul CDR

Partidul Național Țărănesc și-a adăugat particula „creștin-democrat” mai mult din rațiuni de imagine. Partidul nu a avut nimic în comun cu această doctrină până în 1947, iar în al doilea rând, nu putem vorbi despre creștin-democrație în state ortodoxe, unde biserica are tradiția de a fi obedientă față de puterera politică. Printre dovezile în acest sens putem menționa susținerea în 1938 de către patriarhul Miron Cristea a dictaturii regale și susținerea în prezent a politicii PSD de către înalta ierarhie a Bisericii Ortodoxe.

CDR a câștigat puterea pe un val de simpatie populară extrem de mare transferat inclusiv asupra unui premier, lipsit de orice calităţi de lider, Victor Ciorbea (în prezent, un apropiat al PSD). 

Relaţiile din interiorul coaliţiei au fost tensionate din start de conflictul dintre PD şi PNŢCD.

CDR a promis o restructurare nemiloasă a societăţilor de stat falimentare, dar a cedat presiunilor venite din partea sindicaliştilor sau a managerilor care gestionau adevărate mecanisme de căpuşare a acestor societăţi.

Statul şi-a menţinut atuurile centraliste, conform unui model francez adaptat la realitățile românești.

Convenția nu a reușit să elimine practicile politice obișnuite, adică centralismul, politizarea administraţiei publice, corupţia şi traficul de influenţă. După 2000, Emil Constantinescu a ieșit din scenă, după ce a impus doi premieri dezastruoși, Victor Ciorbea și Radu Vasile.

Liberalii își consolidează poziția

În perioada 1996 – 2000, liberalii nu s-au amestecat în certurile din CDR, deși exista rivalitatea istorică cu PNȚ. Din păcate, venerabilii țărăniști nu au avut decât meritul de a fi suferit în închisori. Au fost mai morali, dar au fost și cel mai puțin competenți.

Datorită flerului politic al lui Valeriu Stoica, liberalii s-au salvat politic în 2000 prin ieșirea din CDR.

PNL a continuat o colaborare subterană cu PSD până în iunie 2001.

În acest context, merită remarcat faptul că Mircea Ionescu Quintus, președinte al PNL între 1993 și 2001, a fost unul dintre principalii oponenți ai Legii Ticu și a avut o imagine relativ șifonată din cauza colaborării sale foarte strânse cu Securitatea.

În 2004-2008, sub guvernarea Tăriceanu, deși România a înregistrat o creştere economică, s-au luat anumite măsuri de ordin economic care, odată cu declanşarea crizei economice, şi-au arătat efectele negative.

Ignorând semnalele crizei, chiar înaintea alegerilor parlamentare din 2008, guvernul Tăriceanu a majorat pensiile cu 20%, salariile profesorilor cu 9% şi ale poliţiştilor cu 20%, precum și salariul minim brut pe economie de la 500 de lei la 540 de lei, ceea ce a avut ca efect mărirea deficitului bugetar de la 0,8% din PIB în 2005 la 5,7% din PIB în 2008. 

Democrații, loviți de criză

Guvernul Boc a încercat să înfăptuiască reforma sistemului de pensii, a salarizării și cea a companiilor de stat, prin restructurare, eficientizare şi privatizare.

Dacă ne referim la perioada recentă, începând cu 1990 și până în prezent, diferențele între dreapta și stânga sunt mult mai mici decât erau acum 100 de ani.

Societatea șlefuiește doctrina

În prezent, atât în România, cât și în Europa, toate partidele au altă bază economică, socială și politică.

Până în 1947, la noi stânga era marginală pe scena politică, aproape inexistentă

În zilele noastre, după o dominație așa de îndelungată a stângii, o mare parte din electorat vrea să fie susținută de stat.

Partidele de dreapta, din păcate, nu au venit de multe ori cu soluții viabile, au aplicat uneori măsuri de stânga sau chiar au colaborat cu stânga. Chiar și măsurile economice de dreapta au fost aplicate haotic și incomplet.

Cât depre politica de cadre, nu este cu mult mai bună decât cea a PSD. Destui dintre politicienii de dreapta au studii sumare, trăiesc din politică, au probleme cu gramatica și comit acte de corupție.

Facționalismul liberalilor s-a manifestat și după 1989.

În 1990, un grup de politicieni excluşi din PNL a înființat un nou partid, numit PNL-Aripa Tânără.

În 1991, PNL-AT devine primul partid politic desprins din dreapta „istorică“ care acceptă să colaboreze cu urmașii FSN (guvernul Stolojan), inaugurând astfel o lungă listă de colaborări cu stânga.

Din cauza politicii oarecum duplicitare a lui Radu Câmpeanu, PNL nu a mai intrat în Parlament între 1992 și 1996.

Tot în 1991, din PNL se desprinde Partidul Național Liberal-Convenția Democrată, care în 1993 fuzionează cu PNL – AT, formând Partidul Liberal 93. În iunie 1992 din PNL-AT se desprinde Noul Partid Liberal NPL.

În 1996, PL’93 și Partidul Alianței Civice au format Alianța Național-Liberală.

PNL înglobează PL’93 în 1997, Partidul Alianței Civice în 1998, Alianța pentru România (aripă a PDSR) în 2002, iar în 2003, Uniunea Forțelor de Dreapta și Partidul Național Liberal-Câmpeanu.

Fostul PDL a apărut la începutul lui 2008 dintr- o „căsătorie din interes” între PD și PLD, facțiune desprinsă din PNL la începutul lui 2007.

Ulterior, într-un mod cam forțat, noul PDL s-a proclamat ca împărtășind valorile creștin-democrate.

A fost un simplu oportunism. E greu să acorzi apelativul de creștin-democrat unui partid provenit dintr-o fuziune între o formațiune politică socialistă (sau social-democrată) și una liberală.

Este la fel de greu să îi consideri în prezent liberali sau de dreapta pe Vasile Blaga sau pe Petre Roman, membri de frunte încă din 1990 ai Frontului Salvării Naționale

Oportunismul lui Crin Antonescu, atunci când s-a înființat USL, a compromis în mare măsură ideea de dreapta și de liberalism. Spre deosebire de alți lideri de azi ai PNL, Ludovic Orban are meritul de a fi printre puținii care s-au opus deschis acestei trădări.

Ulterior, doi parlamentari PNL, membri ai Comisiei de redactare a proiectului unei noi Constituții (o idee a lui Crin Antonescu eșuată în mod lamentabil), au fost condamnați definitiv (George Becali condamnat cu executare și fostul ministru al justiției Tudor Chiuariu condamnat cu suspendare).

Ulterior, chiar dacă Klaus Iohannis, candidatul PNL, a câștigat președinția României, partidul nu a evoluat.

Cred că au sperat în mod nejustificat că scorul partidului va crește automat, ca drojdia.

Cei doi foști copreședinți ai PNL-ului unificat (Alina Gorghiu și Vasile Blaga) nu au știut să gestioneze situația politică, fapt dovedit de scorul obținut de partid la alegerile locale și parlamentare din 2016.

Mai mult decât atât, foștii copreședinți au destule legături subterane cu PSD și au adus mulți traseiști în partid (la fel cum a făcut și Crin Antonescu).

Competiția cu noile grupări politice

În 2016, PNL nu a avut idei, ci a reacționat la populismele PSD-ului. În prezent, PNL își arogă rolul de hegemon al Opoziției și al Dreptei.

Numai că vremurile s-au schimbat. PNL va trebui să își merite acest rol. Dacă va proceda la fel ca PNȚ în cadrul Convenției, este posibil ca rezultatul să fie același.

Se poate întâmpla în acest context ca electoratul de dreapta să migreze spre USR Plus, cum deja s-a văzut acum două săptămâni.

În marile orașe, considerate oarecum fiefuri PNL, pe primul loc s-a situat USR – Plus, chiar și în regiuni dominate de PSD.

Prin acțiuni și declarații, USR se arată mai apropiat de liberalismul occidental modern, spre deosebire de PNL, care manifestă în continuare metehnele istorice ale liberalilor.

Dacă ne raportăm la scrutinul european din 2014, fostul PNL și fostul PDL, reunite acum în noul PNL, au obținut împreună același scor obținut de liberali pe 26 mai. Cu alte cuvinte, scorul electoral nu a crescut.

În noiembrie 2016, PNL a avut un scor de aproximativ 20% , iar USR, de 8-9%.

În aceste condiții, un câștig electoral de 7% în doi ani și jumătate de opoziție nu cred că ar trebui să fie un motiv de mare optimism. În aceeași perioadă, USR, partid creat în 2016, și-a mărit scorul electoral de două ori și jumătate.

Explicația este aceea că electoratul dezamăgit de cele două mari partide dominante, PNL și PSD, s-a orientat spre un partid nou, care reflectă mai mult ideile societății civile. Fractura între clasa politică și societatea civilă există de mulți ani, ceea ce explică asensiunea unor noi partide, în întreg spațiul european,

Rămâne de văzut dacă aceste partide vor justifica sau nu speranțele puse în ele.

În UE, liberalii urcă pe locul al treilea

După recentele alegeri europarlamentare, ALDE, grupul liberalilor europeni, a revenit pe locul al treilea, ca număr de locuri ocupate. Mai mult decât atât, ALDE și ecologiștii (locul 4) au câștigat mai multe mandate decât în 2014, spre deosebire de PPE și PSOE, care au suferit un ușor recul.

PPE a pierdut același număr de locuri pe care l-a câștigat ALDE (37), popularii având un avans de numai 30 de locuri în fața socialiștilor.

Marea Britanie, patria liberalismului și a parlamentarismului, nu a avut partid liberal timp de aproape 70 de ani, de la sfârșitul Primului Război Mondial până în 1988, an în care s-a înființat Partidul Liberal–Democrat. Acest partid este pe locul al doilea la recentul scrutin, după partidul lui Nigel Farage, ecologiștii sunt pe locul al treilea, iar laburiștii și conservatorii au suferit un eșec răsunător, fiind pe locurile al patrulea, respectiv al cincilea.

În Germania, Partidul Liber Democrat (Frei Democratische Partei – FDP) nu a fost reprezentat în Bundestag între 2013 și 2017, în mare măsură din cauza excesului de oportunism politic. Acum are 5 locuri din cele 96 de locuri ale Germaniei în legislativul european.

În Franța, partidul președintelui Macron este la egalitate de mandate (23) cu partidul lui Marine Le Pen, iar republicanii (urmașii partidelor gaulliste, adică al dreptei tradiționale) au obținut un scor de numai 8%.

A existat speranța ca venirea la cârma PNL a lui Ludovic Orban să revigoreze activitatea partidului. Rezultatul alegerilor europarlamentare confirmă speranța, însă unele luări de poziție și acțiuni ale PNL contrariază (alăptarea în public, desființarea Jandarmeriei și a Poliției Judiciare, unele discursuri antijustiție etc.).

Grupările Alinei Gorghiu și, respectiv, a lui Cristian Bușoi sunt suspectate că ar colabora cu PSD, un exemplu fiind activitatea Comisiei Iordache.

Mai mult decât atât, PNL a început să primească iar în rândurile sale traseiști, cum este recentul caz al unui fost parlamentar PSD care și-a anunțat adeziunea la formațiunea liberală, într-un județ în care filiala liberală este coordonată de alt traseist notoriu.

Iar prezența pe lista partidului a Adinei Vălean și a lui Vasile Blaga dovedește persistența aceleiași mentalități oligarhice a elitei liberale de până în 1947. În realitate, lista PNL a fost trasă în sus mai mult de Rareș Bogdan decât de acțiunile și personajele politice ale liberalilor.

Nici în domeniul economic sau doctrinar, PNL nu a venit cu un program coerent, ci mai degrabă vedem uneori rătăciri libertariene în anumite declarații. Libertarianismul nu este o soluție pentru prezent, fiind un fel de anarho-liberalism, mai potrivit pentru politicieni ca Donald Trump, veniți dintr-un mediu de afaceri care, uneori, sfidează logica economică.

Nu cred că ideile lui Donald Trump (de genul „Marte este parte a Lunii”) sunt un exemplu pentru dreapta românească, mai ales după evenimentele din ultimele luni legate de gravele probleme generate de comportamentul antidemocratic al președintelui Trump și de eșecul acestuia la alegerile din 6 noiembrie.

Marea problemă a politicii românești este că și PNL, și PSD fac politică cu aceleași metode din anii ‘90, fiind rupte de realitate. Singura diferență este că PNL nu are tendințe dictatoriale.

Din câte se vede în ultimele două săptămâni, PNL nu a învățat nimic din eșecul CDR din 2000. Nu degeaba Valeriu Stoica, unul dintre foștii președinți ai partidului, susține varianta venirii la putere prin alegeri, nu prin manevre politicianiste de gen USL.

Problema PNL este că toți parlamentarii aleși în 2016 sunt puși pe liste de Alina Gorghiu, ceea ce ridică semne de întrebare referitor la loialitatea lor față de principiile Opoziției. Nu trebuie uitat faptul că formațiunea liberală a jucat dublu între 2004 și 2008, sub conducerea lui Călin Popescu Tăriceanu.

USR-Plus, o doctrină neclară

Dar ca dreapta să se afirme, este nevoie și de clarificarea doctrinară a alianței USR-Plus. Din păcate, în cadrul USR s-au manifestat pasager exagerări de gen țărănist, iar în cadrul Plus există uneori unele derapaje stângiste sau chiar comunistoide.

Din punctul de vedere al afilierii internaționale, USR-Plus s-a alăturat grupului ALDE din Parlamentul European. Partidul românesc ALDE este o formațiune de conjunctură, aflată în declin, anexă a PSD.

Dreapta românească va trebui să evolueze nu numai față de 1938, ci și față de 1990.

Dar, din păcate, timpul nu prea are răbdare. „Nu sunt nici de stânga, nici de dreapta: sunt inteligent, spunea simplu Paul Reynaud. Însă, atenție, „impostura şi demagogia sunt şi de dreapta, şi de stânga”, aș putea spune că avertiza Dorel Schor.

LĂSAȚI UN COMENTARIU

Comentariul:
Introduceți numele