Avem o țară. Cine (câți) o guvernează?

24
6 minute de lectură
Foto: Bogdan Cristel

Zbaterea opoziției pentru o moțiune de cenzură cu șanse certe pare să fi atins punctul culminant. Că nimic nu e imposibil în politică dacă ai un dușman sau prieten comun de circumstanță și moment ne-o demonstrează inclusiv discuțiile PNL cu ALDE a lui Călin Popescu Tăriceanu. Da, partidele care se gratulau cu drăgălășenie până de curând cu epitete care de care mai suculente. Anul trecut, pentru Ludovic Orban, Călin Popescu Tăriceanu era, nici mai mult , nici mai puțin decât „susținătorul fățiș al unui proiect antieuropean și trompeta intereselor contrare apartenenței României la Uniunea Europeană”. Prin pozițiile domniei sale, iresponsabile, încalcă jurământul depus în calitate de demnitar al statului român, iar această conduită echivalează cu o formă de trădare a intereselor României”. Evident, nici fostul prim-ministru nu i-a rămas dator fostului său ministru al transporturilor. Acum câteva luni doar, la moțiunea de cenzură căreia Viorica Dăncilă i-a supraviețuit fără emoții, Călin Popescu Tăriceanu avea un discurs special: „Stau și mă gândesc cum ar arăta un guvern dacă această moțiune ar trece. Ar fi un guvern-mozaic, condus de un șomer politic? Mă refer la domnul Orban, evident. Cred că în cartea lui de muncă scrie ori activist politic, ori agitator politic. Nu știu care îi place mai mult. În loc ca un partid să aibă în fruntea lui un om care să aibă profesii liberale, să aibă un șomer. Am auzit că vă certați rău acum ca și cum ați fi după o înfrângere, nicidecum după o victorie. Acest guvern ar fi completat de oameni precum Dacian Cioloș, Dan Barna sau chiar Raluca Turcan”.

Ei, și dacă Ludovic Orban ar primi, inclusiv grație fostului său șef de guvern, garanția că moțiunea ar trece, abia atunci spectacolul va fi deplin. Căci e greu de prevăzut ce guvern s-ar putea forma, în condițiile în care scopul tuturor pare să fie, pentru moment și la nivel declarativ, dărâmarea cabinetului Dăncilă și nu preluarea puterii. Nu acum. Rămâne întrebarea: „Avem o țară, cine o guvernează?”.

În eventualitatea în care mergem pe restructurare, vom merge pe 19 ministere plus prim-ministrul”, anunța cu hotărâre Viorica Dăncilă, pe când părea că mergea cu noua formulă în parlament, fără frică. Acum, în teorie, cabinetul are 25 de membri, cu tot cu prim-ministrul. Nu e nici cel mai numeros, nici cel mai restrâns cabinet al României postdecembriste.

Guvernul ceaușit avea 40 de miniștri

Decembrie 1989 găsea România cu un guvern care număra mai mult de 40 de membri, cu Elena Ceaușescu pe post de viceprim-ministru, Nicu Ceaușescu la Tineret și cu câte un ministru pentru fiecare ramură industrială. Așa se face că aveam, de exemplu, ministru pentru industria ușoară, dar și pentru cea electrotehnică sau pentru construcții de mașini.

Primul guvern Petre Roman cobora undeva în jur de 30 de membri, dar păstra, în linii mari, structura cabinetului anterior, al lui Constantin Dăscălescu. Aveam un ministru responsabil cu industria lemnului, unul care se ocupa de industria metalurgică. Ministrului pentru industria electrotehnică însă i se dădea și misiunea de a se ocupa de industria „informaticii”.

Tranziția scutură fotoliile

Instalat în octombrie 1991, când efectele tranziției începuseră deja să se resimtă dureros, guvernul Stolojan a fost unul dintre cele mai reduse, numeric, din istoria postdecembristă. 20 de miniștri, cu tot cu premierul, încercau să guverneze o țară aflată într-o situație deloc fericită. Semnificativ, au dispărut (simultan, de altfel, cu obiectul muncii) miniștrii specializați pe ramuri industriale, iar portofoliile în general s-au simplificat. Aveam însă de-a face cu un guvern condus de un tehnocrat, chiar dacă în bună parte membrii săi erau oameni politici.

Primul Executiv cu adevărat politic, emanat în urma unor alegeri parlamentare, a fost cel condus, începând cu 1992, de Nicolae Văcăroiu. 22 de portofolii le-au fost suficiente celor de la PDSR pentru a guverna de unii singuri, fără a avea miniștri de la alte formațiuni. Nici măcar guvernele CDR, cu toate tulburările aferente, nu au depășit cu mult acest număr. În schimb, în 2000 Adrian Năstase alcătuia un Cabinet cu 31 de membri, unul dintre numeroasele guverne de după decembrie 1989. Intrau atunci în scenă miniștri pentru integrare europeană, dar și unul special pentru controlul implementării programelor cu finanțare internațională și urmărirea aplicării aquis-ului comunitar, în persoana lui Victor Ponta.

Apoi, doar guvernele Boc 2, în decembrie 2009, și Ungureanu, în 2012, au mai coborât sub numărul de 20 de membri, oscilând între 18-19 portofolii, în ciuda faptului că nu a fost vorba despre Cabinete monocolore. De bine, de rău, formațiunile componente și-au limitat dorințele în materie de număr de miniștri alocați. Ulterior, guvernele Ponta, Grindeanu, Tudose au tot crescut, ajungând când la 26, când la 28 de miniștri.

Chestiunea numărului de miniștri a fost mereu privită ca o bătălie pe posturi și în percepția publică s-a încetățenit sentimentul că guvernul este o structură supradimensionată. Și nu doar ministerele ca atare atrag atenția, ci și puzderia de departamente, agenții, autorități și altele asemenea, cărora greu le mai poate ține cineva socoteala.

Și totuși, cum stă treaba în alte țări ale Uniunii Europene? Franța, de exemplu, cu o populație triplă față de România, cu teritorii răspândite prin diverse colțuri ale lumii, are… 17 miniștri. Spania, cu o populație mai mult decât dublă față de România, are 18. Polonia, cu aproximativ 18 milioane mai mulți locuitori decât țara noastră, are un guvern format din 22 de miniștri, în timp ce Olanda, cu câteva milioane mai puțin populată decât noi, are 12 membri ai Executivului. ■

LĂSAȚI UN COMENTARIU

Comentariul:
Introduceți numele