Brexit, mama tuturor dezastrelor

Rezolvarea crizei va cere timp – și un al doilea referendum

Criza din Marea Britanie

Ediția tipărită | Lideri  
17 ianuarie 2019

NICIUN PLAN AL vreunui guvern britanic modern nu a fost înfrânt atât de categoric ca acordul pentru Brexit respins de parlament pe 15 ianuarie. Acordul de retragere, piesa centrală a mandatului de premier al Theresei May, pe care l-a pus la punct aproape doi ani cu Uniunea Europeană, a fost respins după cinci zile de dezbateri, cu 432 de voturi la 202. Propriii ei conservatori de pe băncile din spate au votat împotriva ei cu trei la unu.

Mama parlamentelor suferă de o mamă a tuturor crizelor constituționale. Cu trei ani în urmă, în cel mai mare sondaj din istoria țării, britanicii au votat într-un referendum pentru ieșirea din UE. Totuși, parlamentul, proaspăt ales un an mai târziu de aceiași alegători, a considerat termenii ieșirii ca fiind inacceptabili. UE demonstrează puțină voință de a renegocia. May continuă să o țină pe a ei. Și dacă această dilemă nu va putea fi rezolvată până pe 29 martie, Marea Britanie va ieși fără niciun acord.

Pentru a evita această catastrofă, prioritatea trebuie să fie de a se adresa din nou UE. Dar chiar dacă ceasul este de partea lor, parlamentarii nu par să cadă de acord asupra unei soluții la marea ghicitoare a Brexitului: care sunt condițiile de ieșire, dacă acestea există, care satisfac realmente voința poporului? Cu fiecare săptămână în care parlamentarii nu dau răspuns la această întrebare, devine mai clar că poporul însuși trebuie să decidă, printr-un al doilea referendum.

Înfrângerea de săptămâna asta a fost rezultatul a doi ani de judecăți politice greșite. Referendumul din 2016 a fost câștigat cu doar 52% la 48%. Și totuși, în loc să consulte partea învinsă, May a continuat să urmărească un Brexit dur, pus la punct în grabă cu o mână de consilieri ai săi și calibrat ca să fie pe placul Partidului Conservator, al său. După ce și-a pierdut majoritatea în 2017, nevoia de a clădi un consens a devenit tot mai clară, dar ea a dublat miza. Chiar și după ce Parlamentul și-a stabilit dreptul de a vota acordul final, ea nu s-a mișcat, încercând, în schimb (și eșuând), să nu ia în seamă votul parlamentului, lăsând timpul să se scurgă. Încăpățânarea care i-a adus mulți admiratori pare acum o încăpățânare prostească. Promisiunea prim-ministrului, după înfrângerea zdrobitoare de săptămâna aceasta, că va lucra cu parlamentarii din opoziție, vine cu doi ani prea târziu.

Criza nu se rezumă însă la un leadership slab. Brexitul a expus două probleme mai adânci. Una se referă la dificultățile pe care le va întâmpina orice țară care încearcă să „reia controlul”, așa cum spunea campania pro-Brexit, într-o lume globalizată, interconectată. Dacă iei înapoi dreptul de a-ți stabili regulile și standardele proprii, va fi prin definiție mai greu să lucrezi cu țări care folosesc unele diferite. Dacă vrei să faci comerț, vei ajunge, probabil, să urmezi regulile unui partener mai puternic – care pentru Marea Britanie înseamnă UE sau America – doar că nu vei avea un cuvânt de spus în stabilirea lor. Brexit este astfel egal cu a lua înapoi controlul în sens literal, dar a pierde controlul într-un sens semnificativ. Partizanii Brexit au dreptate că UE este un loc din ce în ce mai neatrăgător, cu populiștii italieni, gilets jaunes din Franța, cu economia germană care s-a gripat și cu uber-birocrați bătrâni iubitori de vin roșu la Bruxelles. Dar ei greșesc pe toată linia în judecata lor că direcția de călătorie de rău augur a UE face să fie înțelept ca Marea Britanie să își abandoneze locul de acolo.

LONDON, ENGLAND – JANUARY 15: Pro-Brexit protesters demonstrate outside the Houses of Parliament on January 15, 2019 in London, England. Theresa May’s Brexit deal finally reaches the House of Commons this evening and MPs will begin voting on it at 7pm. The Prime Minister has consistently said her’s is the only deal that Brussels will entertain and urged support from Parliament to avoid the UK crashing out of the European Union with no deal. (Photo by Jack Taylor/Getty Images)

A doua problemă esențială pe care a expus-o Brexitul se referă la democrație. Marea Britanie are o istorie lungă de democrație reprezentativă, în care parlamentarii sunt aleși de electorat pentru a lua decizii din partea lor. Referendumul din 2016 a fost un puseu mai rar de democrație directă, când publicul a decis într-o problemă de politică. Criza de azi a fost provocată de cele două, care se ciocneau una de alta. Referendumul a dat comanda clară și legitimă de ieșire din UE. A ignora asta înseamnă să subminezi voința poporului. Totuși, reprezentanții poporului din parlament au făcut o judecată la fel de clară și legitimă că acordul pe Brexit al doamnei May nu este în interesul alegătorilor lor. A-i pune la zid pe parlamentari, așa cum a încercat tot timpul să o facă May, ar fi o pervertire similară a democrației.

Prim-ministrul a pus o enormă presiune morală pe parlamentari să sprijine oricum acordul, susținând că chiar dacă le displace, asta este pentru ce au votat alegătorii lor. Nu este chiar atât de simplu. Acordul lui May nu este atât de prost cum spun criticii ei, dar este departe de ceea ce s-a promis în 2016. Eliminarea de pe piața unică, declinul industriilor, de la finanțe la producția auto, destabilizarea Irlandei de Nord și o factură a exit-ului de circa 50 de miliarde de dolari: nimic din astea nu a fost făcut public cu tam-tam în campanie. Alegătorii pot fi pe de-a întregul satisfăcuți cu acest rezultat (sondajele de opinie sugerează contrarul). Dar nu se poate spune că votul pentru ieșire trebuie să determine sprijinul pentru versiunea particulară a lui May de ieșire. De asta, toate taberele pot să susțină că ele reprezintă voința „reală” a poporului. Ca parlamentarii să sprijine un acord pe care ei îl consideră dăunător, din respect pentru un referendum anterior, care a emis o instrucțiune vagă, n-ar fi nici democrație reprezentativă, nici democrație directă – ar fi una care o imită prost pe cealaltă.

Primul pas pentru ieșirea din acest dezastru este să oprim ceasul. Dat fiind că acordul lui May este mort și unul nou nu poate fi aranjat în cele zece săptămâni care au mai rămas, prioritatea ar trebui să fie să evităm să ajungem pe 29 martie fără un acord, ceea ce ar fi rău pentru toată Europa și potențial dezastruos pentru Marea Britanie. Dacă doamna May nu cere o amânare, parlamentul ar trebui să voteze să își dea sieși această putere. Această măsură disperată ar pune capăt unei lungi convenții prin care afacerile guvernamentale au câștig de cauză asupra celor ale parlamentarilor de pe băncile din spate. Dar dacă prim-ministrul rămâne pe drumul lipsei unui acord, parlamentarii au datoria să ia cârma în mână.

LONDON, ENGLAND – JANUARY 12: Demonstrators wearing yellow vests protest in Trafalgar Square on January 12, 2019 in London, England. Demonstrators from both the left and the right wings of British politics have adopted the ‘Gilets Jaunes’ or Yellow Vest form of protest that first became prominent in France throughout November and December 2018. Various groups meet in London today to protest the Brexit deal due to be voted on in the UK Parliament on Tuesday 15th January. (Photo by Chris J Ratcliffe/Getty Images)

Poate că având mai mult timp, s-ar putea găsi un nou acord asupra căruia să convină atât parlamentul, cât și UE. Fie o uniune vamală permanentă, fie un model pe stil norvegian (pe care această publicație l-a sprijinit cu un an în urmă, ca fiind versiunea cel mai puțin rea pentru Brexit) ar putea să treacă. Ambele însă vor necesita compromisuri, cum ar fi ca Marea Britanie să renunțe la dreptul de a semna propriile sale acorduri comerciale sau la menținerea libertății de mișcare, ceea ce contrazice unele promisiuni din campania pentru Brexit.

De aceea, calea spre orice acord, fie al lui May, fie unul restructurat, trebuie să îi implice pe alegători. Compromisurile pe care le necesită Brexitul înseamnă că nicio formă de exit nu va semăna cu perspectivele care i-au fost descrise fără responsabilitate publicului, în 2016. Poate că alegătorii vor accepta unul dintre aceste compromisuri; poate că nu. Dar voința poporului este prea importantă pentru a fi doar ghicită de parlamentarii certăreți. Incapacitatea parlamentului de a defini și de a cădea de acord asupra a ceea ce vrea realmente restul țării face să fie mai clar decât oricând că singura cale practică și principială de a ieși din acest dezastru este întoarcerea la oameni, care să fie întrebați.


Acest articol a apărut în secțiunea Lideri din ediția tipărită a The Economist, sub titlul „Mama tuturor dezastrelor”

Comentarii