Un poet român aproape necunoscut. Sigur e mult spus poet, dar versurile sunt spectaculoase pentru România finalului de secol 18. Face parte din celebra familie Văcărescu și îl cheamă Alexandru. El își spunea Alecu. E, ca și Nicolae, fiul lui Ienăchiță Văcărescu, cărturar și poet tradus sporadic în franceză și germană.
Nu ne putem aștepta la profunzimi poetice, dar versificația nu e rea. Invariabil, tema e amorul, pentru că filosofia nu pătrunsese pe la conacele valahe în acele vremuri. Alecu era clucer, deci se ocupa cu aprovizionarea curții domnești. Nu știm dacă își trăgea și el partea, dar cel mai probabil, da, pentru că, într-o noapte, câțiva mascați din miliția domnească au descins la conacul lui și l-au săltat. De atunci, nu s-a mai auzit nimic de el. Se îndrăgostea des pentru că își și permitea financiar. Frumos e că omul nu era un bădăran libidinos oarecare. Le scria fetelor versuri, în mare parte pline de oftături amuzante și de lingușeli umede. Evident, doamnele erau analfabete, așa că Alecu trebuia să meargă personal să-și expună amorul.
Iată o mostră:
Dă lacrămi vărs păraie/ Cu groaznică văpaie/Mă arz fără măsură/Slăbesc fără căldură/Sunt bolnav în picere/ Și mor făcând tăcere/Când nu te văz am chinuri/Și când te văz, leșinuri.
În mod normal, sexul era exclus din această relație de iubire imposibilă pentru că e clar că, în lipsă, actul nu se poate realiza, iar în stare de lipotimie, nici atât. Aici chiar seamănă surprinzător cu Eminescu (și nu e exclus ca luceafărul poeziei româneşti să se fi inspirat din Alecu), doar că marele poet dezvoltase o tehnică mult superioară a versificației, nu neapărat și a amorului.
Alecu era un poet naiv, iar logica lipsea total din preocupările lui de versificator. Zice că plânge cu lacrimi care depășesc debitul normal al unui pârâu, după care arde fără măsură în timp ce slăbește fără căldură. Or, noi știm că arderea produce căldură, deci corpul transpiră, se deshidratează și slăbește. Alecu trebuie să fi fost extrem de încântat că poate produce versuri care rimează și că multe domnișoare își desfăceau picioarele în fața poemelor lui.
Mâinilor! Nu vă-nlemniți,/Ci vedeți să pipăiți/Și să strângeți binișor/Acel minunat trupșor.
Taică-su, Ienăchiță, era mai filosof și, ca atare, mai ezitant. Într-o grădină/Lâng-o tulpină/Zării o floare ca o lumină/S-o tai, se strică/S-o las, mi-e frică/ Că vine altul și mi-o ridică. Deci nu se arunca direct în valurile iubirii. Mai întâi cumpănea şi după o analiză serioasă ajungea la concluzia firească: dacă n-o iau eu, o ia altul. Aşa că le lua şi el, dar mai pe alese.
Alecu era direct și mult mai cabotin. Poseda tehnica oratorică a seducției și le vrăjea pe fete, evident și cu ajutorul cadourilor scumpe.
Oglinda când ți-ar arăta/Întreagă frumusețea ta/Atunci și tu, ca mine,/Te-ai închina la tine.
Par versuri de fante de Obor, dar se pare că aveau efect. Alecu merge chiar mai departe cu exagerarea și zice:
Ochii la ea când ți-i arunci/Dă tot să-ntunecă atunci/Și să te arată/Iar nu adevărată.
Cu alte cuvinte, dacă te uiți în oglindă și vezi că ești cam urâțică şi un pic strâmbă, nu te speria. Fiindcă e limpede că oglinda e geloasă, te fraiereşte și-ți ascunde frumusețea. De ce ar fi oglinda geloasă şi atât de perversă, nu pricepem. În basmele Fraților Grimm, oglinda era atât de onestă, încât, deși risca să fie spartă de mașteră, spunea numai adevărul. La Alecu, histrionismul atinge cote fascinante. Dă-o-n mă-sa de oglindă, dacă îţi zic eu că eşti mişto, tu pă cine crezi?
Asta ne dovedește clar că, după bani, amorul este următorul impuls care ne mână-n luptă.
Dincolo de logica săracă şi de naivitatea dezarmantă, talentul lui Alecu Văcărescu e incontestabil. Gândiţi-vă că scria cam pe la 1780, într-o limbă care încă se căuta pe sine şi avea să se regăsească o sută şi ceva de ani mai târziu.
