Cărările visării

„Oamenii lenți și sedentari, ca vechii egipteni – cu conceptul lor despre călătoria din viața de apoi prin câmpurile de stuf –, proiectează în viața următoare călătoria pe care nu au făcut-o în această viață”, spunea Bruce Chatwin în cartea lui „Songlines”.

41
CANBERRA, AUSTRALIA - FEBRUARY 11: A member of the 'Chookie Dancers', an aboriginal dance group from Elcho Island in the Northern Territory of Australia looks on during a ceremony for Aborigines Arriving In Canberra For an Apology To The Stolen Generations on February 11, 2008 in Canberra, Australia. (Photo by Andrew Sheargold/Getty Images)

Oamenii lenți și sedentari, ca vechii egipteni – cu conceptul lor despre călătoria din viața de apoi prin câmpurile de stuf –, proiectează în viața următoare călătoria pe care nu au făcut-o în această viață”, spunea Bruce Chatwin în cartea lui „Songlines”.

Citindu-i cartea, a fost prima mea expunere la lumea din interiorul Australiei, o lume magică de cântece și preumblări care definesc spații și oameni. O lume în care oamenii se decid la un moment dat și pleacă aparent fără motiv într-o peregrinare nedefinită, cântând o melodie care le delimitează spațiul în care trăiesc și de care sunt intim conectați. Acestea sunt liniile de cântec – Songlines – pe care dacă le-ai ști în întregime ai putea să parcurgi întreaga Australie, prin deșertul nesfârșit de la un ocean la altul, fără busole sau alte obiecte care să te ajute să-ți găsești locul pe Glob.

Dar cu toate astea, Australia nu făcea parte din planurile mele de călătorie. Era departe, mult prea departe. Totul a venit aproape pe nepregătite, forțați mai mult de împrejurări și cu niște bilete de avion luate pe mile de la o zi la alta, o altă indicație că nu mulți se decid să zboare așa o distanță lungă. Avionul era într-adevăr relativ gol, oferindu-ţi întregi seturi de scaune să poți să te întinzi confortabil pentru cele 15 ore de zbor peste Pacific. Un zbor întreg peste întinsul albastru al oceanului.

În Sydney, am fost întâmpinați de câțiva câini care au dat ture în jurul nostru și al celorlalți pasageri aliniați pe trei linii în grupuri de patru persoane, și ne-au mirosit intens de mai multe ori până au dat din coadă mulțumiți, lăsându-ne să intrăm pe continent.

Încă vreo trei ore în aeroport și am schimbat azuriul oceanului pe un roșu al deșertului, un deșert marcat de forme și linii care-ți dau senzația unor râuri secate care se scurg în toate direcțiile începând de la facerea lumii. Încerci să găsești și alte forme care ar marca prezența oamenilor pe acolo și foarte rar, dacă ai noroc, poți distinge un drum de pământ. În rest, nimic, doar pământ roșu.

Încă patru ore de zbor adunate la cele deja 38 pe care le petrecusem de când am plecat de acasă din New York ne aduc în mijlocul lui Alice Spring, cel mai mare oraș din mijlocul Australiei, un loc care trebuia inventat pentru că orice spațiu gol trebuie să aibă o referință.

Englezii au străbătut Australia începând de acum vreo două secole, dar Outback-ul, așa cum este denumit centrul deșertic al Australiei, a fost locuit de 50.000 de ani de populația aborigenă, care era de o diversitate în etnicitate și limbi vorbite impresionantă, depășind de departe diversitatea europeană. Sunt aproape 300 de limbi vorbite în cele peste 500 de triburi sau „națiuni” care locuiesc pe întinsul continentului, dar care adună în zilele de azi o populație de doar aproape o jumătate de milion de locuitori.

ULURU-KATA TJUTA NATIONAL PARK, AUSTRALIA – NOVEMBER 27: (EDITORS NOTE: A polarizing filter was used for this image.) Uluru is seen at as the sun sets on November 27, 2013 in Uluru-Kata Tjuta National Park, Australia. Uluru/ Ayers Rock is a large sandstone formation situated in central Australia approximately 335km from Alice Springs. The site and its surrounding area is scared to the Anangu people, the Indigenous people of this area and is visited by over 250,000 people each year. (Photo by Mark Kolbe/Getty Images)

Aborigenii trăiesc în „visare”. Cel puțin pentru urmașii coloniștilor englezi, această „visare” este interpretată la propriu, ca o tradiție care-i face să se izoleze de societatea vestică și să-i refuze avantajele. Dar sunt ele într-adevăr avantaje pentru cineva care-și duce viaţa în alte valori?

„Visarea” aborigenilor – dreaming numit de englezi sau Tjukurrpa, după cum este numită în una dintre limbile locale – este perioada în care spiritele ancestrale răsărite din pământ și ape au colindat lumea lor, un pământ deja existent, dar complet gol de conținut, iar în acest periplu inițiatic au creat și au numit prin versuri de cântec tot ceea ce au întâlnit în cale: păsări și animale, dealuri și vai, oceane, râuri și găuri cu apă, roci și munți etc. Acești strămoși aborigeni au fost, de fapt, poeți în adevăratul sens al cuvântului, poesis, care înseamnă Creație. Când și-au terminat vremea de colindat, nu s-au ridicat superiori la ceruri, ci s-au transformat ei înșiși într-un deal sau o rocă, o urmă miraculoasă lăsată pe Pământ, un animal sau pasăre, într-o gaură cu apă proaspătă sau într-un râu, toate, atât de importante când colinzi deșertul. Și pentru că spiritele care au dat nume locurilor au intrat, transformate, în peisaj, pentru aborigeni „visarea” nu reprezintă un fenomen trecut, istoric, ci este un proces în continuă desfășurare. Pentru aborigeni, timpul nu există, deci implicit nu poți să spui că a existat un timp al „visării”, când toate locurile au fost „visate”. „Dreamtime”-ul are loc chiar acum. „Visarea” le conferă aborigenilor legătura cu pământul și cu tot ce există pe el, un pământ care pentru ei este sacru, prioritar unei societăți care-l locuiește cu micile ei manifestări egoiste. „Visarea” este pentru ei o carte a „învățăturii pe urmele strămoșilor”, reprezentând un manual al originii lumii, precum și un ghid pentru societate care regularizează modul de viață, spiritualitatea fiecărui trib, relația dintre sexe și obligațiile fiecărui membru al societății.

CANBERRA, AUSTRALIA – FEBRUARY 11: The ‘Chookie Dancers’, an aboriginal dance group from Elcho Island in the Northern Territory of Australia perform during a ceremony for Aborigines Arriving In Canberra For an Apology To The Stolen Generations on February 11, 2008 in Canberra, Australia. (Photo by Andrew Sheargold/Getty Images)

Spiritele creatoare ale strămoșilor încastrate în elemente de peisaj au fost transmise urmașilor printr-un simbol: cangur, furnici de miere, șarpe, un set de roci, un izvor etc., care le-a devenit totem și în acest fel au ajuns să-și identifice apartenența la un clan și să poată să-și definească familia extinsă, care le conferă prin multiplele legături de rudenie apartenența la mai multe „visări”. Reprezentarea acestor totemuri și locuri sacre a fost făcută inițial de aborigeni pe pământ și pe roci, iar mai recent, desenele au fost transferate pe pânză în culori pastelate, viziuni din spațiu asupra acestor simboluri sacre. Dar în spatele punctelor care parcă mișcă pe pânză sub culorile aprinse este ascunsă de ochii neaveniților o iconografie sacră.

Și una dintre obligațiile pornite din „visare” este de a-și preumbla teritoriul pe care și-l asociază și a păstra legăturile cu cei din „națiunea” lui și a vecinilor. Așa că un aborigen poate decide într-o dimineață că va pleca în preumblare – „walkabout” – fără să știe cineva unde se duce și cât timp va lipsi, refăcând legăturile pe care le are ca obligație spirituală să le mențină. Totul, spre disperarea populației „anglo” care se duce zilnic, ritmic, la lucru… Aborigenii se deplasează pe întregul continent pe niște „cărări de visare” – dreaming tracks – cum le numesc ei, care reprezintă potecile urmate de spiritele lor ancestrale creatoare. Strămoșii lor nu sunt considerați zei atotputernici asupra lumii materiale, ci un fel de demiurgi care prin cântec au făcut lumea să apară din nimic și au decis să nu-și părăsească opera, rămânând încastrați în peisaj. Urmând aceste cărări imaginare, acești creatori au transmis printr-o tradiție exclusiv orală, perpetuată în generații, poziția locurilor spirituale care au intrat în memoria ancestrală locală și care trebuie protejate. Când aborigenii pleacă în „walkabout”, ei de fapt urmează aceste linii fredonând în limba lor cuvinte asociate locurilor sfinte pe care le întâlnesc în cale.

Acest cântec este unic și trebuie cântat cu o anumită cadență, care este mai importantă decât limba în care este rostit. Cuvintele se pot schimba de la loc la loc, pe parcursul peregrinării, dar cântecul nu. Cuvintele rostite trebuie însă spuse într-o ordine precisă, altminteri însăși întreaga creație a locului poate fi periclitată. În acest fel, cărările de visare devin linii de cântec, sau „Songlines”, care îl însoțesc pe aborigen în periplul lui inițiatic. „Cântecul și poteca sunt același lucru”, spunea Chatwin. Un aborigen care știe cântecele locurilor poate parcurge distanțe foarte mari, putând traversa întregul continent, făcând acest periplu pentru a-și găsi o soție într-un trib îndepărtat, protejându-se în felul acesta de tabuul incestului. În mod normal, un localnic știe cântecul propriului teritoriu și, poate, trei-patru cântece din teritoriile învecinate, iar atunci când și-a terminat de cântat cântecul lui, acolo este granița teritoriului lui. Dar ceea ce este mai ciudat este că membrul unui trib din nordul continentului, fără să știe deloc limba unui alt trib îndepărtat, din sud, poate să identifice exact locul unde acel trib se găsește doar ascultând o linie muzicală din cântec, fără să-i înțeleagă cuvintele. Tonalitatea definește locul, presupunându-se că însăși fraza muzicală descrie tipul de relief și forme ale unui loc. Sau, poate, este telepatie. Alții susțin că aborigenii se plimbă pe aceste linii de cântec în transă. Fiecare copil primește la naștere o strofă care-i definește spațiul.

Un aborigen plecat în „walkabout” de fapt este într-un ritual religios prin care, cântându-și strofele în ordinea moștenită, recreează lumea așa cum a făcut Creația, fiind un garant al ordinii și tradiției. În tradiția locală, walkabout-ul este obligatoriu, pentru că un pământ necântat va muri împreună cu întreaga creație de pe el.

Cântecul este titlul de proprietate al locului”, scrie Bruce Chatwin, de care individul nici nu poate scăpa și pe care nici nu-l poate vinde. Fără să ne surprindă, aceste „poteci de cântec” treceau prin locurile unde erau găuri de apă și reprezentau căile de comerț ale continentului, un comerț complet diferit de cel pe care îl înțelegem noi. Bunurile se schimbau pentru a exista un dialog și schimburile erau mereu simetrice, iar obiectele schimbate nu erau neapărat utile celor care le dădeau și nici celor care le primeau. Dar schimbul lor păstra legăturile și întărea alianțele.

„Songlines” dădeau și o anumită paternitate spirituală a individului. Strămoșii care au colindat o anumită cărare au împrăștiat cântând diverse nume-spirite care impregnau spiritual poteca. Tradiția spune că o femeie gravidă care merge apoi pe potecă devine la un moment dat însărcinată spiritual de acești copii-spirite de pe potecă, oferindu-i nou-născutului dreptul unic la o anumită strofă din cântec legată de locul cu pricina.

LĂSAȚI UN COMENTARIU

Comentariul:
Introduceți numele