Cât de compatibile sunt democrația și capitalismul?

    Stresul economic și schimbările demografice slăbesc o relație simbiotică.

    170
    (190612) -- LONDON, June 12, 2019 (Xinhua) -- British Prime Minister Theresa May attends the Prime Minister's Questions at the House of Commons in London, Britain, on June 12, 2019. A bid by opposition politicians to stop Prime Minister Theresa May's successor from taking Britain out of the European Union without a deal was defeated Wednesday in the House of Commons. (Xinhua/UK Parliament/Mark Duffy) HOC MANDATORY CREDIT: UK Parliament/Mark Duffy

    Liber schimb

    ÎN ULTIMA VREME, democrațiile mai vechi ale lumii au început să pară mai mult vulnerabile decât venerabile. America pare destinată unui conflict constituțional între executiv și legislatură. Brexitul a adâncit Marea Britanie într-o mlaștină constituțională. Astfel de probleme pot fi greșit interpretate drept ceva meritat. În ultimii ani, economiștii politici au susținut că inegalitatea crescândă din lumea anglo-americană va ajunge, în cele din urmă, să amenințe bazele democrației; o carte pe această temă a economistului francez Thomas Piketty s-a vândut în peste un milion de exemplare. Acest argument canalizează o părere confirmată în timp și comună unor gânditori, de la Karl Marx la Friedrich Hayek, potrivit căreia democrația și capitalismul se pot dovedi incompatibile.

    Oricât de puternice ar fi asemenea argumente, secolul trecut spune cel puțin o poveste diferită. Clubul democrațiilor bogate nu este ușor accesibil, dar cei care intră tind să rămână acolo. Încă din zorii industrializării, nicio democrație capitalistă avansată nu s-a îndepărtat din rândul țărilor cu venituri mari sau nu a regresat permanent în autoritarism. Asta nu este o coincidență, spun Torben Iversen, de la Universitatea Harvard, și David Soskice, de la London School of Economics, în cartea lor recentă, „Democracy and Prosperity” (Democrația și prosperitatea). Mau degrabă, scriu ei, în economiile avansate, democrația și capitalismul tind să se întărească reciproc. Mesajul este unul liniștitor, dar el va fi supus unor teste severe în anii care vin.

    Economiștii și politologii au imaginat o sumedenie de feluri în care democrațiile capitaliste ar putea eșua. Cea mai veche este temerea că masele acaparatoare vor vota ca să exproprieze avuția (greu câștigată sau nu) a antreprenorilor și a proprietarilor de terenuri  – iar fără drepturi garantate de proprietate nu poate exista capitalism. Hayek considera că guvernele de la începutul secolului al XX-lea, ca răspuns la îngrijorările maselor, au supra-centralizat luarea de decizii economice,  o cale ce a dus, în cele din urmă, la totalitarism. Alți gânditori l-au urmat pe Marx în a considera că lăcomia capitaliștilor este cea care va face cel mai mult rău. Joseph Schumpeter se temea că, pe măsură ce firmele devin mai puternice, ele ar putea împinge o țară spre corporatism și clientelism, câștigând drepturi de monopol care ar genera profituri pe care acestea le-ar putea împărți cu politicienii. Piketty și alții spun că inegalitatea crește în mod natural în țările capitaliste și că puterea politică se concentrează pe lângă puterea economică în mod inconsecvent. Alți economiști, precum Dani Rodrik, au susținut că deplina participare la economia globală forțează o țară să renunțe fie la un grad de suveranitate națională, fie de democrație. Eliminarea barierelor comerciale înseamnă armonizarea comerțului și a politicilor de reglementare în raporturile cu alte țări, de pildă, ceea ce reduce capacitatea fiecărui guvern de a ține cont de preferințele interne.

    Dar, dacă între capitalism și democrație relația este atât de dificilă, cum se explică lunga lor coexistență în lumea bogată?  Iversen și Soskice văd capitalismul și democrația ca sprijinindu-se potențial reciproc, pe trei piloni. Unul este un guvern puternic, care constrânge puterea marilor firme și sindicate, și care asigură piețe competitive. Țărilor sărace le vine mai greu să reziste la eficiența pe termen scurt de a garanta puterea prin protejarea monopolurilor. Al doilea este o clasă de mijloc considerabilă, care să formeze un bloc politic ce beneficiază de prosperitatea creată de economia capitalistă. Se ajunge la un târg prin care statul oferă educație superioară de masă în termeni generoși, în același timp încurajând dezvoltarea industriilor de graniță care au nevoie de muncitori calificați. Gospodăriile clasei de mijloc consideră astfel că creșterea economică le va aduce probabil beneficii, lor și copiilor lor. (Adâncirea inegalității nu este o amenințare pentru democrațiile capitaliste, consideră autorii, deoarece alegătorilor din clasa de mijloc le pasă prea puțin de cei săraci și nu sprijină o redistribuire mai largă, care ar putea să le mărească factura la impozite.)

    Furnizarea educației, a infrastructurii și a plasei de siguranță socială, care sprijină o clasă de mijloc prosperă, necesită venituri substanțiale din impozite. Ca sistemul să se stea în picioare, este nevoie de un alt pilon; firmele mari care nu sunt foarte mobile. Înainte de globalizarea rapidă recentă, asta nu constituia o problemă. Totuși, chiar și acum, firmele sunt mai înrădăcinate decât se crede îndeobște. Deși multinaționalele își mută frecvent producția și profiturile în jurul lumii, într-o economie bazată pe cunoaștere, principalele firme nu își pot rupe legăturile cu rețelele de indivizi calificați precum cei din Londra, New York sau Silicon Valley. Planurile lor complexe de afaceri și tehnologiile de graniță necesită know-how-ul dezvoltat și împrăștiat prin aceste rețele locale. Asta sporește puterea statului față de firme și îi permite să impoziteze și să cheltuiască.

    Middlemarch[1]

    Pot exista controverse privind detaliile, dar povestea, în mare – companiile imobile care le dau guvernelor un grad de suveranitate pe care acestea îl folosesc în mod autointeresat pentru a dezvolta clasa de mijloc – pare o cronică plauzibilă a stabilității democrațiilor capitaliste avansate. Ea permite totuși multe aspecte care ne pot îngrijora. Totul depinde de măsura în care clasele de mijloc se simt încrezătoare în economie. O încetinire dramatică a creșterii veniturilor medii reale, ca în America și în Marea Britanie, în ultimii ani, s-ar putea să nu îi trimită pe alegători în goană spre baricade, dar ar putea să întărească atracția unor mișcări care amenință să distrugă statu-quo-ul. Și guvernele încep să reacționeze mai puțin la prioritățile clasei de mijloc. Cel din America este prea disfuncțional, iar cel din Marea Britanie prea distras de Brexit pentru a se concentra pe ameliorarea educației, a infrastructurii și a competitivității piețelor. 

    Modificările demografice pot și ele să facă victime: generațiilor mai bătrâne sau mai albe s-ar putea să nu prea le pese dacă o clasă mijlocie aspirantă, care nu arată ca ele, are sau nu posibilități de a avansa. Apoi, autorii pot să fi și subestimat efectul coroziv al inegalității. Amenințarea că vor pleca nu este singura cale prin care cei bogați pot să exercite puterea. Ei controlează mass-media, finanțează thin-tank-uri și cheltuiesc pe candidați politici sau chiar devin ei înșiși candidați. Mândrele democrații s-ar putea să supraviețuiască acestei perioade tulburi. Dar ar fi o greșeală să presupunem că supraviețuirea este ceva de la sine garantat.

    Acest articol a apărut în secțiunea Finanțe și economie din ediția tipărită a The Economist, sub titlul „Voturi de încredere”


    [1] Middlemarch = roman (1871-1872) al scriitoarei George Eliot, considerat unul dintre cel mai bune romane engleze, care prezintă o imagine detaliată a atitudinilor și a comportamentului oamenilor din Middlemarch, un oraș imaginar, cu o populație de clasă mijlocie.

    LĂSAȚI UN COMENTARIU

    Comentariul:
    Introduceți numele