Chestiunea climei

O lume care se încălzește

103
12 minute de lectură

Schimbarea climei atinge toate lucrurile despre care scrie această publicație. Trebuie abordată urgent și chibzuit.

Foto: Bogdan Cristel

DE LA UN an la altul, nu poți să simți diferența. Pe măsură ce se adună însă decadele, povestea devine clară. Dungile de pe coperta noastră reprezintă temperatura medie mondială începând cu mijlocul secolului 19. Anii cu albastru închis sunt mai răcoroși, iar cei roșii, mai calzi decât media din perioada 1971-2000. Schimbarea cumulativă sare în ochi. Lumea e cu aproximativ 1ºC mai fierbinte decât pe vremea când această publicație era încă tânără.

A reprezenta această perioadă a istoriei umane ca un set de dungi simple ar putea părea reductiv. Aceștia sunt ani care au văzut războaie mondiale, inovații tehnologice, comerț pe o scară nemaivăzută și o imensă creare de bogăție. Dar aceste istorii complexe și dungile simplificatoare au o cauză comună. Schimbarea climei Planetei și creșterea remarcabilă a numărului oamenilor și a bogățiilor provin, amândouă, din arderea a miliarde de tone de combustibil fosil pentru a produce putere industrială, electricitate, transport, căldură și, mai recent, putere de calcul.

Ne înconjoară

Faptul că schimbarea climatică atinge totul și pe toți ar trebui să fie evident—cum ar trebui să fie și faptul că aceia săraci și marginalizați au cel mai mult de pierdut când vremea se întoarce împotriva lor. Ceea ce e mai puțin evident, dar la fel de important, este: pentru că procesele care forțează schimbarea climei sunt cuprinse în fundațiile economiei și geopoliticii mondiale, măsurile pentru controlul schimbării climatice trebuie să fie în mod similar cu impact larg și atotcuprinzătoare. A de-carboniza o economie nu e o scădere simplă, acest lucru cere o reformare aproape completă.

Pentru unii – inclusiv pentru mulți din milioanele de tineri idealiști care, la momentul când The Economist a plecat spre tipar, se pregăteau pentru o grevă globală pentru climă, și pentru mulți din cei care vor mărșălui pe străzile din New York în timpul Adunării Generale a ONU din această săptămână –, această reformă nu cere nici mai mult, nici mai puțin decât castrarea sau dezrădăcinarea capitalismului. În cele din urmă, sistemul a crescut prin utilizarea combustibililor fosili în cantități din ce în ce mai mari. Iar economia de piață a făcut până acum foarte puțin să ajute. Aproape jumătate din dioxidul de carbon suplimentar din atmosferă, produs de oameni, a ajuns acolo după anii 1990, când oamenii de știință au sunat alarma, iar guvernele au promis că vor acționa.

În fapt, a concluziona că schimbarea climatică ar trebui să însemne punerea capitalismului în lanțuri ar fi greșit și dăunător. Există o valoare imensă în vigoarea, inovația și adaptabilitatea pe care piețele libere o aduc economiilor care s-au înfiripat în acel secol dungat. Economiile de piață sunt puțurile care produc răspunsul cerut de schimbarea climatică. Piețele competitive motivate corect și politicienii care servesc o sete populară pentru acțiune pot face mai mult decât orice alt sistem pentru a limita încălzirea care poate fi oprită și pentru a supraviețui celei care nu poate fi oprită.

Acest număr special al The Economist nu este în întregime despre criza carbo-climatică. Însă articolele despre criză și despre ce se poate face în privința ei pot fi găsite în toate secțiunile acestei săptămâni. Prin aceasta, ceea ce raportăm noi oglindește lumea. Fie că vorbim de asigurarea unui viitor pentru Canalul Panama sau de convingerea președinților dependenți de petrol să renunțe la obiceiul de a rafina, clima nu e întreaga poveste. Alte lucruri contează atât pentru deținătorii de acțiuni din Manhattan, cât și pentru cei de mici loturi de pământ din Malawi. Însă schimbarea climatică este un context care devine din ce în ce mai periculos pentru toate lumile lor.

Pentru a înțelege acel context, este important să înțelegem tot ceea ce nu este schimbarea climatică. Nu este sfârșitul lumii. Umanitatea nu este pe cale de a face echilibristică pe marginea extincției. Planeta însăși nu este în pericol. Pământul e o chestie bătrână și rezistentă și va supraviețui. Și deși mulți l-ar putea crede pierdut, majoritatea vieții care face Pământul unic, cel puțin din ceea ce au descoperit astronomii până la ora actuală, va persista.

Schimbarea climatică este însă o amenințare dură pentru nenumărați oameni – una la nivel planetar cel puțin în întindere, dacă nu și prin miza absolută. Va conduce la evacuarea a zeci de milioane de oameni, cel puțin; va aduce daune fermelor pe care se bazează milioane de oameni; va usca puțuri și alte surse de apă; va inunda locurile joase—și, cu timpul, pe cele mai înalte. Adevărat, va aduce și unele oportunități, cel puțin în viitorul apropiat. Dar cu cât va dura mai mult ca umanitatea să își reducă emisiile, cu atât mai mari vor fi pericolele și cu atât mai rare beneficiile – și cu atât mai mare riscul de a avea unele surprize cu adevărat catastrofice.

Scara implicațiilor subliniază încă un lucru, care nu este schimbarea climatică. Nu este doar o problemă de mediu precum toate celelalte – și absolut nu e una care poate fi rezolvată prin pedepse autoimpuse. Schimbarea făcută de oamenii care sunt cei mai alarmați nu va fi suficientă. Ceea ce este necesar de făcut este schimbarea în viețile celor care încă nu le prea pasă. Clima este o chestiune pentru întregul guvern. Nu poate fi pasată către un ministru al mediului al cărui nume nu și-l amintește nimeni.

Și aceasta conduce la un al treilea lucru care nu este schimbarea climatică. Nu este o problemă care poate fi amânată pentru câteva decade. Este aici și acum. Deja face ca evenimente extreme precum uraganul Dorian să fie mai probabile. Pierderile cauzate de ea sunt deja acolo și adeseori regretate – în peisaje sterpe în care ghețarii au murit și în recife rămase fără culorile coralilor. A întârzia ar însemna ca umanitatea să sufere mai mult și să aibă apoi nevoie de măsuri mult mai costisitoare pentru a recupera timpul pierdut.

Împreună

Ce e de făcut e deja bine înțeles. Iar una dintre sarcinile vitale e specialitatea capitalismului: de a îmbunătăți viața oamenilor. Adaptarea, inclusiv prin protecții împotriva mării, uzine de desalinizare, recolte rezistente la secetă, va costa mulți bani. Aceasta e o problemă în special pentru țările sărace, care riscă un cerc vicios în care impactul schimbării climatice le jefuiește constant de speranța dezvoltării. Acorduri internaționale subliniază nevoia de a sprijini țările cele mai sărace în eforturile lor de a se adapta la schimbarea climatică și de a deveni suficient de bogate pentru a avea nevoie de mai puțin ajutor. Aici lumea bogată își evită obligațiile.

Însă, chiar dacă și le-ar îndeplini, nu este posibil că toate efectele schimbării climei să poată fi rezolvate prin adaptarea la ele. Cu cât schimbarea e mai mare, cu atât e mai greu să fie compensată prin adaptare. Aceasta conduce la cealaltă nevoie de capital: reducerea emisiilor. Cu îmbunătățiri tehnologice plauzibile și cu multe investiții, este posibil să avem sisteme de electricitate care nu au nevoie de centrale emițătoare de dioxid de carbon. Transportul rutier poate fi electrificat, deși transportul de marfă la mare distanță și călătoriile cu avionul sunt mai dificil de rezolvat. Procesele industriale pot fi reutilate; cele care emit gaze de seră pot să le și captureze.

Este o prostie să credem că toate acestea pot fi realizate în aproximativ zece ani, după cum cer mulți activiști și unii dintre candidații la președinția americană. Însă eforturile de azi, care sunt prea slabe pentru a preveni încălzirea cu două sau chiar trei grade a lumii, pot fi mult îmbunătățite. Forțarea firmelor să își publice vulnerabilitățile climatice va ajuta investitorii din ce în ce mai îngrijorați să își aloce capitalul în mod judicios. Un preț serios pentru carbon ar putea stimula noi forme de inovații pentru reducerea emisiilor pe care planificatorii încă nu și le pot imagina. Cu toată forța acestui instrument, de-carbonizarea va trebui accelerată și prin reglementari bine țintite. Electoratele ar trebui să voteze pentru ambele.

Foto: Getty Images / Guliver

Problema cu astfel de politici este că clima răspunde unui nivel global de dioxid de carbon în atmosferă, nu la contribuția unei singure țări la acesta. Dacă un guvern își reduce drastic emisiile, dar alte guverne nu fac acest lucru, reducătorul galant nu va vedea în general efecte negative reduse. Acest lucru nu e întotdeauna adevărat: subvențiile foarte generoase ale Germaniei pentru energie regenerabilă au dus la o explozie mondială în producția de panouri solare care le-a făcut mai ieftine pentru toată lumea, astfel reducând și emisiile din afara țării; fermele eoliene britanice de succes ar putea aduce rezultate similare. Dar este adevărat, în majoritatea cazurilor, pentru a deveni un obstacol uriaș.

Soluția evidentă va fi inacceptabilă pentru mulți. Discuțiile de la nivelul ONU despre climă tratează 193 de țări în mod egal, fiind un forum în care toate se pot face auzite. Dar trei pătrimi din emisii provin de la doar 12 economii. În unele dintre ele, inclusiv în Statele Unite ale Americii, este posibil să ne imaginăm votanții mai tineri din democrațiile liberale cerând o realiniere politică pe problemele climatice – și un nou interes în a face și pe alții să se alăture. Dacă un club compus dintr-o duzină de puteri mari și mijlocii – dar poluante – ar ajunge la un acord „minilateral”, acest lucru ar exclude însă miliarde de oameni de la întrebări care le-ar putea determina destinele; participanții ar avea nevoie de noi sisteme de preferințe comerciale și de alte bunătăți și mite pentru a se ține unii pe alții în linie. Dar ar putea sparge impasul, împingând destul de mare parte din lume pe o traiectorie de mitigare de care ar beneficia cu toții—și care ar fi copiată pe scară largă.

Pagubele pe care schimbarea climatică le va aduce depind de răspunsul umanității din următoarele câteva decade. Mulți activiști de stânga nu își pot imagina democrațiile liberale de azi răspunzând la această sfidare pe o scară adecvată. Ei cer noi limite privind prosperitatea individuală și un control masiv al guvernelor asupra investițiilor – lucruri pe care unii dintre ei le-ar dori în orice circumstanțe. În acest timp, la dreapta, unii evită să se uite spre dezastrul incipient, printr-o atitudine gen „mie-îmi-este-bine”m și își ignoră astfel îndatoririle privind majoritatea omenirii.

Dacă spiritul antreprenorial care a pus în uz de la început puterea combustibilului fosil în Revoluția Industrială este să supraviețuiască, statele în care acesta a prosperat cel mai mult trebuie să dovedească că aceste atitudini sunt greșite. Trebuie să dorească să transforme mașinăria economiei mondiale fără a renunța la valorile din care această economie s-a născut. Unii spun că iubirea capitalismului pentru creștere îl pune inevitabil în opoziție cu un climat stabil. Această publicație crede că ei greșesc. Dar schimbarea climatică ar putea totuși să însemne clopotul de înmormântare a libertății economice, împreună cu multe altele. Dacă capitalismul vrea să își mențină locul, trebuie să își crească nivelul de joc. ■


Acest articol a apărut în ediția tipărită a The Economist, sub titlul „Chestiunea climei“.

[adrotate group="1"]

LĂSAȚI UN COMENTARIU

Comentariul:
Introduceți numele