Chiritza, Hamlet şi timpul care trece…

Jurnal cultural

17
8 minute de lectură

Ultimele 3 noutăţi ale Întâlnirilor Internaţionale de la Cluj, organizate de Teatrul Naţional din urbea transilvană, ediţia a a IX-a: o Chiritză contemporaneizată, o reflecţie asupra trecerii timpului şi-un Hamlet la proces public! Despre alte evenimente din festival – săptămâna viitoare.

Încă un „musical” Ada Milea

În vesel „contrabalans” la tensiunea Furtunii se află celălalt punct de vârf al noii oferte de la Naţionalul clujean: Chiritza în concert – cu numele eroinei lui Alecsandri scris aşa, cu „tz”, şmechereşte-computeristic, spre consemnarea „lettristă” a sunetului, fără „t”-ul cu sedilă care se transmite adesea anapoda prin Internet. Un spectacol „marca” Ada Milea, nu numai după Vasile Alecsandri, ci şi după Matei Millo, congenerul celui dintâi, la fel de longeviv (şi mai şi, de fapt: autorul ciclului Chiriţei a trăit între 1821 şi 1890, iar actorul – 1814-1897). Interpret „clasic”, în travesti, al Chiriţei, Millo a scris şi el comedii, iar actriţa, compozitoarea şi cântăreaţa Ada Milea, pornită pe drumul recuperărilor culturale în cuceritoarea sa formulă concertistică, a găsit util, mergând pe firul documentării, să preia câte ceva şi de la el, de la Millo.

Totul – absorbit într-un scenariu original, actualizat cu mare aplomb. Regăsim personajele lui Alecsandri şi schema narativă principală (măritişul Lulutzei ş.a.m.d. – toate numele cu „ţ”-uri fiind notate în programul de sală şi pe site-ul teatrului cu „tz”, Leonash – cu „sh” în loc de „ş”, păstrate fiind doar „ă”-ul lui Gulitză şi „î”-ul Bârzoilor, Coana şi consortul!), în combinaţie cu situaţii şi cu limbaje actuale, cu permanente referiri la România actuală, a afacerilor necurate, a corupţiei şi a noilor mafioţi care-şi fac veacul în „cluburi”, îmbrăcaţi în hainele kitsch-ului „glamoros” de azi. Sigur că şi mult-dulcea şi frumoasa noastră limbă continuă să fie stâlcită, însă nu mai sunt vremurile agramatismelor franţuzite, ci ale exceselor angliciste foarte aproximativ controlate, aşa încât scenariul Chiritzei în concert înlocuieşte distorsiunile de altă-dată cu cele de azi, cu efecte savuroase.

Jocul trecut-prezent e asumat în cheie postmodernă, ca reciclare intertextuală ironico-parodică, cu mult umor infuzat pe toate căile: prin inovaţiile din replici, prin muzica săltăreaţă, un soi de comic-rock, cu contaminări ba dinspre cântecelele copilăreşti, ba dinspre… Orientul extrem, prin versurile jucat-ingenui, în maniera în care Ada Milea s-a „specializat” de mult, cu graţie şi haz din belşug, prin alte trăsnăi instrumentale, regizorale, scenografice. Ca de pildă: sunt folosite chitare sau tobe „obişnuite”, dar produc sunete şi alte obiecte care clinchetesc, ţiuie, foşnesc, ba clopoţele recognoscibile, ba cine-ştie-ce jucărele sau asamblaje neidentificabile, bazaconii contributoare la veselia generală; deghizamentul lui Leonash, jucat de Matei Rotaru, în popă e „gros”, caraghios rău şi devine irezistibil-ilariant atunci când începe să sară la plasa… amplasată în dreapta scenei, în spate, ca-ntr-un parc de joacă pentru copii; Lulutza Sânzianei Tarţa (ar trebui să scriu – probabil – „Tartza”!) împinge mofturile personajului de secol XIX către delicioase istericale de jună contimporană, imatură, dar deja „orientată” în viaţă; infantil de-a dreptul, Gulitză al lui Miron Maxim e costumat „sport”, ca băieţeii care vor să se „dea mari”, în pantaloni scurţi (tip „bermude”), însă se tot scânceşte tânjind la Lulutza şi se-ascunde după o tufă izolată-n scenă, ca struţul cu capul vârât în nisip, în văzul tuturor; Bârzoi-soţul, mai sobru, cu chipul intelectual al lui Cornel Răileanu, se cocoaţă din când în când pe  platforma din spate-stânga pentru a presta ca… baterist; cu performanţe la fel de amuzante ale celorlalţi, respectiv Mihnea Blidariu şi Cristian Rigman ca Aristiza şi Calipsitza, Radu Dogaru şi Cosmin Stănilă în rolurile „Sharlatanilor”.

Cum s-a dedus, imaginaţia scenografică şi costumistică a Alexandrei Constantin merită şi ea aprecieri.

Bineînţeles, „partea leului” îi revine pe scenă Ancăi Hanu în Chiritza. Ariel-spiriduş graţios în Furtuna, actriţa apare acum în costumaţie gonflată peste poate, de matroană cu bust proeminent şi cu şolduri înfoiate, se şi-ntoarce frecvent, clătinându-şi posteriorul spre spectatori şi-ntorcând şi capul, cu ocheade şi zâmbete glumeţ-parşive, într-o compoziţie de-un comic debordant. Foarte importantă – mimica ironică şi autoironică, transmiţătoare a unui mesaj de complicitate ludică pe care nu-l poţi refuza, dimpotrivă, te predai instantaneu, de la ridicarea cortinei, şi râzi, şi râzi în hohote de nu te mai poţi opri. Să ne amintim şi mai vechile colaborări Ada Milea-Anca Hanu, în „musical”-urile primeia şi şi-n concertele propriu-zise, întotdeauna tematizate şi teatral, „scenarizate” muzicalo-dramatic.

În rezumat: încă o reuşită a Adei Milea în genul pe care l-a (re)inventat, de teatru cântat sau de concert „jucat” dramaturgic, într-o formulă foarte personală, modulată de la o etapă la alta, cu vervă inepuizabilă şi – pe de altă parte – cu subtile miezuri ludice şi satirice.

Să nu vrei şi să nu se mai poată face nimic

Ultima zi de festival, după-amiază. Colaborator mai vechi al Naţionalului din oraşul de pe Someş, italianul Roberto Bacci a revenit aici, la mica Sală tip „studio” Euphorion, cu montarea unei piese a compatriotului său Michele Santeramo. Întrucât titlul, Il nullafacente, nu sună bine în româneşte, în traducere strictă (= Nefăcutul-de-nimic!), a fost aleasă combinaţia dintre genericul iniţial şi o echivalare perifrastică: Il nullafacente. Aleg să nu fac nimic. Autoarea versiunii pentru scena clujeană: Maria Rotar.

Realism contemporan, de astă-dată, pe un subiect cu 2 faţete, una dilematică şi alta tragică: cuplul din prim-plan e compus dintr-un bărbat care chiar nu vrea să facă nimic în viaţă, la propriu, n-are nici o ocupaţie, nu se-angajează nicăieri, aşteaptă doar să treacă timpul, în conformitate cu o filozofie personală a existenţei în sine, eliberată de conjuncturi, şi o femeie bolnavă incurabil, care se stinge. Nici apropiaţii care, ţinând la ei, încearcă să-i ajute, nici cutare profitor nu vor reuşi să-i deturneze. Ramona Dumitrean şi Cătălin Herlo interpretează bine rolurile, într-un registru nuanţat-introvertit. Ceilalţi, Ovidiu Crişan, Radu Lărgeanu şi Cristian Grosu, îi secondează cu profesionalism. Regia îi permută discret, aşezându-i pe scaunele dispuse în câteva puncte, pe contur circular, cu spatele spre spectatori, de unde se ridică fiecare pentru a intra şi reintra în joc.

Reiau şi eu calificativul pentru întregul spectacol, lucrat vizibil-profesionist, dar de impact limitat de un text nu foarte „ofertant”.

Hamlet în instanţă

În sfârşit, în ultima seară de festival – Procese la teatru. Episodul I: Hamlet. Un interesant proiect de reflecţie asupra marilor opere ale dramaturgiei universale, acum la prima rundă, în regia lui Ionuţ Caras.

S-au spus şi s-au scris multe despre Hamlet. Se reiau unele lucruri, pe scurt, şi-n spectacolul-dezbatere, sunt reamintite câteva scene din piesa lui Shakespeare, cu Cosmin Stănilă în Hamlet, Irina Wintze ca Gertrude-mama şi Cristian Grindean în Polonius, apoi „maestrul de ceremonii” Ionuţ Caras invită în scenă 2 profesioniste ale dreptului, o procuroare, Roxana Mândruţiu, şi o avocată a apărării, Gabriela Groza, care-l acuză şi-l scuză pe faimosul personaj, după care spectatorii „votează” pentru verdict, ridicând deasupra capetelor cartonaşe albe sau negre. Nici prea-prea, nici foarte-foarte. Cum spuneam: interesant, reflexiv, eseistic, probabil cu intenţii mai ales „pedagogice”, de atragere a publicului şi de explicare a marilor piese. Rezultatul de primă etapă nu-i grozav, dar proiectul merită continuat. ■

LĂSAȚI UN COMENTARIU

Comentariul:
Introduceți numele