Recent, Armata Română a primit ofertele pentru licitația de cumpărare a 2.900 de autocamioane, autocisterne, autofurgoane și autotractoare și 360 de remorci de mare capacitate. În total, contractul pentru toate aceste mașini și utilaje valorează 3,42 miliarde de lei și urmează a fi derulat în următorii șapte ani.
Companiile care au depus oferte pentru câștigarea licitației sunt Renault, Iveco și Rheinmetall cu subcontractorii lor. După cum lesne se poate vedea, nu există companii românești în sensul economic al cuvântului. Adică firmele care licitează nu produc în România nimic din mărfurile care fac obiectul licitației. Altfel, Iveco, Renault sau Rheinmetall își vor înregistra în mod cert o firmă aici, în țară.
Desigur, o astfel de licitație naște o serie de interogații. În primul rând, ne aflăm în fața unui adevăr crud, acela că România nu mai are niciun producător de mijloace auto, cu atât mai puțin pentru industria de apărare. Un studiu de acum câțiva ani, realizat de Florin Georgescu, prim-viceguvernator al Băncii Naționale a României, analiza industriile care au mai rămas „în picioare” după anul 1989. Producțiile de autocamioane, cea de autobuze și cea de tractoare erau inexistente. Adică România nu mai avea nicio fabrică în cele trei domenii.
Cele câteva fabrici care sunt nominalizate printre subcontractorii licitației derulate de Ministerul Apărării, Roman Brașov și Automecanica Mediaș, au un statut incert și, cu siguranță, nu pot satisface o comandă atât de mare precum cea dorită de Armata Română. Interesant este că termenii licitației cer ca după o primă livrare (de 300 de autocamioane și 45 de remorci), următoarele produse să fie furnizate din „facilități integrate în industria de profil din România”. Ceea ce presupune că firma care va câștiga licitația va avea obligația să investească într-o fabrică din România și măcar să asambleze, dacă nu să producă, mijloacele tehnice pe care le vor livra Armatei Române. Tot ar fi un oarecare câștig pentru economia românească.
Desigur, în mod normal, un contract de o asemenea anvergură ar trebui să se supună rigorilor legii offset. Adică să condiționeze câștigătorul licitației de efectuarea unor investiții în economia autohtonă. Poate paragraful citat mai sus arată că se întâmplă chiar acest lucru (adică se aplică legea offset), însă este limpede că prevederile legii au fost puse în practică extrem de puțin și extrem de rar.
În al doilea rând, licitația aduce în discuție o temă mai profundă a societății, și anume „ce mai produce România?”. Răspunsurile sunt la extreme. Auzim foarte des refrenul care spune că „România nu mai produce nimic” sau că „România nu mai are industrie”. Evident, o exagerare. Doar datele privind formarea produsului intern brut arată că industria reprezintă un sfert din economia românească. Este o discuție separată legată de industriile care au rezistat după anul 1989 și continuă să fabrice în economia autohtonă.
De câțiva ani, se aude tot mai des în spațiul public celebra sintagmă care spune că „România a ajuns o colonie”. Este rostită pe tot mai multe voci, din zone tot mai diverse. Poate fi cel mult doar o chestiune de percepție. Chiar dacă unora le vine greu să creadă, studiile serioase arată că, în continuare, capitalul românesc este majoritar. Numai că firmele multinaționale sunt mult mai prezente la nivel de imagine.
Cei care cred că „România este o colonie” ar trebui să-și aducă aminte cum s-a ajuns la investiții străine masive în economia locală. Ar trebui să își aducă aminte cum mari fabrici de stat, precum Roman, Tractorul sau Autobuzul (a existat o întreprindere cu acest nume), au fost desființate în anii 2000 din lipsă de comenzi interne și externe. Erau companii care acumulaseră datorii substanțiale la bugetele de stat, care nu mai puteau plăti salarii și care trăiau din subvenții bugetare. În acei ani, Armata Română se restructura și nu avea, în niciun caz, bani să facă achiziții de aproape 1 miliard de euro.
Să fim realiști! Ar fi avut uzinele Dacia un viitor fără Renault? Evident, nu. Ar fi putut să supraviețuiască producătorii români de tractoare, autocamioane sau autobuze românești fără parteneri străini? Răspunsul dur l-a dat chiar realitatea economică. Toate aceste platforme industriale au devenit sau se pregătesc să devină terenuri pentru dezvoltări imobiliare.
Cu adevărat strigător la cer este că o mare parte dintre oamenii politici și partidele care astăzi strigă din toți rărunchii că „România este o colonie” au fost la putere chiar în anii în care economia se transforma în ceea ce este astăzi. Adică în anii în care economia se restructura, în care companiile de stat căutau cu disperare investitori străini care să le salveze și atunci când nu găseau aplicau soluția de a se închide. Politicienii care în urmă cu 20 de ani decideau din interes sau din disperare drumul economiei românești sunt astăzi critici la adresa investitorilor străini, sunt mari naționaliști economici și rostesc cu gura plină fraza pe care electoratul lor dorește să o audă: „România este o colonie.” Aceștia sunt ipocriții care astăzi se revendică a fi apărătorii economiei românești și ai investitorilor români.