Omul de afaceri îl întreabă pe pescar: cât timp ți-a luat să prinzi acești pești? Destul de puțin, îi răspunde pescarul. Dar de ce nu ai rămas mai mult, ca să prinzi mai mulți? Pentru că aceștia câțiva ne ajung mie și familiei mele. Și ce faci în restul timpului? Mă scol când vreau și mă duc să pescuiesc un pic. Apoi mă joc cu copiii mei, îmi fac siesta, împreună cu soția. Seara, mă întâlnesc cu prietenii. Bem un pahar de vin, cântăm la chitară și stăm la povești…
Cam la fel ca în povestioara cu pescarul mexican și capitalistul american își doresc și românii să își ducă viața. Peste jumătate dintre participanții la un sondaj spun că sunt dispuşi să accepte un loc de muncă mai prost plătit, însă care să le ofere mai mult timp liber. De ce susţin ei asta? Fiindcă mediul nu e stimulativ pentru muncă, nici în ceea ce priveşte remuneraţiile, nici cariera. Forţa de muncă activă evoluează într-o economie politizată, condusă de oameni fără competență și idei. Inițiativele lor sunt infantile și, de aceea, cine are ceva de făcut pleacă în străinătate, în America, de pildă, unde indivizii încearcă să-şi ia două joburi, dacă pot. Ei stau cu chirie şi îşi schimbă adesea locul de muncă dintr-un oraș în altul, atrași de un salariu mai mare și de posibilitatea unei promovări. Banii lor nu stau blocaţi în case, circulă pe piaţa de capital.
Iată o societate dinamică, spre deosebire de a noastră, în care sunt puține cazurile când persoanele vor să întreprindă ceva greu și să câștige mai mult. Economia de la noi e dominată de sinecuri. Iar faptul că românii doresc să aibă mai mult timp pentru a sta liniștiți cu familia își găsește determinantul în demotivare. Dacă performezi profesional, nu înseamnă că-i neglijezi pe cei apropiați. Dar nimeni nu se mai raportează la acest aspect aici, la noi, în România. Cei care pleacă spun că vor să se realizeze pe unde pot și să nu mai asculte de casta conducătoare.
Ca să spunem lucrurilor pe nume, ne găsim deja în colaps moral, iar acest lucru are loc pentru că lupta politică s-a desfășurat în detrimentul intereselor societății și posturile importante au început să fie politizate, până când toate au ajuns să fie așa. În fruntea politicului, au polarizat persoane lipsite de educație și de valori morale, însă nu trebuia să fie exemple pentru societate oameni fără caracter.
Un sondaj anterior arăta că românii vor un loc de muncă mai prost plătit, dar sigur. Totuși acest ultim studiu surprinde mai bine realitatea, pentru că el evidențiază că nu neapărat oamenii preferă un stat asistențial, ci că și-au pierdut încrederea în ierarhizarea corectă a societății. De aici, se observă că România nici măcar un stat social, în spiritul Constituției sale, nu mai este. Elementul conștiință ar fi fost în măsură să substituie lipsurile materiale și ei să rămână cu satisfacția muncii, dar, din moment ce nici veniturile, nici munca nu-i mulțumesc, nici măcar eticheta de socialist nu i se potrivește unui stat de acest fel.
În România, în trei decenii, obiceiurile s-au schimbat radical. Un stat care suferă asemenea mutații, într-un interval atât de scurt în timp, e clar că este alienat. Și o societate se află într-o stare avansată de suferință atunci când într-un fel sunt educați oamenii și altfel funcționează ea, dacă nu chiar pe dos. Bunăoară, dacă ești educat să minți, să furi, să ucizi și chiar asta faci, nu se poate spune că societatea-i bolnavă.
Da, dar dacă ai crescut în spiritul de a nu comite respectivele fapte şi nu ţii cont de felul cum ai fost instruit, se manifestă ceea ce popular se numeşte făţărnicie. De aceea n-am trecut la capitalism decât cu numele. Conducătorii au zis că fac nişte legi care să-i permită societăţii să nu mai funcţioneze discreţionar, ci etic. Să nu mai aibă la bază selecţia adversă şi hazardul moral! Din nefericire, legislaţia „capitalistă” doar a adoptat nişte noţiuni care să rezoneze cu economia de piaţă, dar ̶ ca spirit ̶ e la fel ca înainte. Auzim şi învăţăm termeni pompoşi sau tehnici, numai pentru că se apelează la ei în scopul de a epata. Adoptăm noţiunile doar în limbaj, însă fără a trece cu adevărat la capitalism. Există o anumită terminologie, fără a ști să se opereze cu factorii enumeraţi. Termenii sunt utilizaţi fără să se știe despre ce se vorbeşte. Am rămas tot în secvenţa „Mircea fă-te că lucrezi!”.
Dacă ar fi existat ştiinţa lucrului făcut cu instrumente capitaliste, România n-ar fi trebuit să recurgă la austeritate. Dar, pentru că instrumentele nu funcţionează natural, ci discreţionar, pentru că societatea nu este organizată cum scrie în prospect, am intrat în recesiune, aşa cum nu s-a întâmplat în Polonia. De fapt, toată defecţiunea provine de la încercarea de a conserva un pol de putere. De aceea, oferta electorală e inadecvată. E ţinută astfel ca să convină polului conducător şi se încearcă păcălirea alegătorilor cum că cei de pe buletinul de vot ar fi buni. Înşelăciunea se produce inclusiv prin mărirea numărului de partide. Iar în contextul în care diviziunea muncii nu este unul dintre obiectivele urmărite, ci evoluează la întâmplare, există permanent riscul ca atunci când decade să se piardă competitivitate și productivitate. Deficitul e compensat inițial cu îndatorare, dar colapsul se generalizează, urmează să se resimtă în toate planurile.
