Alegerile pentru Parlamentul European ridică la cote speciale de intensitate dezbaterea care – oricum – a agitat în ultimii ani spiritele.

Despre şubrezenia Uniunii continentale, despre nevoia de reforme, de diminuare a birocraţiei, de supleţe în acţiuni s-a tot vorbit din toamna lui 2008 încoace, de când cataclismul financiar american, declanşat în 2007, şi-a trimis unda de şoc peste oceane, lovindu-ne şi pe noi, şi întreaga economie mondială cu forţa unui „tsunami”. A urmat un deceniu de tensiuni, de turbulenţe şi de crize acute, fire împletite în ţesătura cea mare a crizei generice, globale. Au avut loc crahuri efective şi s-au întrezărit, ameninţătoare, alte posibile prăbuşiri, la scară largă, în sistemul financiar-bancar. S-a dat alarma cu privire la „datoriile suverane”, ale statelor împovărate de exagerat de mari credite acumulate în timp. A venit şi a durat o vreme blocajul grecesc, dublat în primă fază de retorica violent-anti-bruxelleză a guvernanţilor de la Atena. Federaţia Rusă s-a implicat agresiv în Ucraina, la graniţa de Est a Uniunii Europene, până la stadiul de război disimulat, „hibrid”, şi la anexarea teritorială, a Crimeii. S-a prelungit prea mult conflictul sirian, generator de fluxuri migratoare masive către Vest. Au avut loc atacuri teroriste într-o serie de oraşe occidentale. Britanicii au votat la referendum – în majoritate mică, dar majoritate – pentru ieşirea din Federaţia continentală. S-au înregistrat derapaje nedemocratice în interiorul Uniunii, în Polonia, Ungaria, Cehia, Slovacia, România, în Austria şi-n Italia, precum şi-n vecinătatea Sud-Estică, în Turcia.

Corolar al acestor involuţii: au luat pretutindeni avânt discursurile populiste, naţionaliste, izolaţioniste, xenofobe şi partidele de dreaptă ultraradicală ori extremă. La fiecare pas s-au formulat întrebările cele mai grave, ţintind către perspectivele cele mai negre: se va dovedi Uniunea Europeană capabilă să se remodeleze astfel încât să facă faţă acestor zgâlţâiri foarte serioase şi altora care pot urma, cu mare potenţial destabilizator?; poate fi oprită erodarea valorilor fondatoare, democratice ale integrării continentale?; cum să reformezi o instituţie-mamut, cu colosale inerţii de comportament, cum s-o scoţi din lentoarea mişcărilor sale greoaie şi s-o transformi într-o balerină sprintenă?!

În paralel – o involuţie similară şi dincolo de Atlantic, în Statele Unite ale Americii, în care s-a-ntâmplat ce nu părea să fie posibil vreodată, şi anume ca la Casa Albă să ajungă un populist „suveranist”, măscărici, capricios, grobian precum Donald Trump. S-a-ntors lumea postmodernă, a democraţiilor liberale, cu fundu’-n sus!, au gândit unii, fără menajamente stilistice, nu şi fără argumente.

Lăsându-le – totuşi! – negativiştilor plăcerea de-a profeţi apocalipsa, putem privi şi interpreta lucrurile şi dintr-o perspectivă mai pozitivă, mai realistă. Criza mondială a fost depăşită. Au rămas în urmă mari îngrijorări şi un sentiment extins de insecuritate, o teamă instinctivă de ce-ar putea urma, dar economiile s-au stabilizat şi au revenit „pe creştere”. Sistemele bancare s-au consolidat, reglementările s-au asprit, monitorizările sunt mai riguroase. Grecia şi-a revenit, după ce premierul Alexis Tsipras şi-a abandonat atitudinea sfidătoare şi a acceptat austeritatea impusă de partenerii occidentali. Migraţia dinspre Siria şi dinspre alte zone de instabilitate a fost gestionată mai eficient decât se spune în spaţiul public şi decât cred cetăţenii, cărora dramatismul relatărilor de presă şi criticismul politicienilor oportunişti le-a lăsat impresia unei nenorociri care s-ar fi produs deja, urmează să mai şi crească, deşi… s-a şi diminuat drastic. Atacurile teroriste, care, imprevizibile fiind, iniţiate de indivizi izolaţi sau de grupuri mici, nu pot fi complet eliminate, s-au rărit considerabil, urmare a măsurilor sporite de securitate adoptate de guverne. În Cehia şi-n Slovacia derapajele s-au oprit, Polonia a primit sancţiuni de la Bruxelles şi Strasbourg şi a făcut un pas înapoi, Austria avansează pe o linie destul de moderată, guvernanţii italieni continuă să lanseze mesaje „suveraniste” vocale, dar acceptă restricţiile reglementărilor comunitare.

Cât despre situaţia din „perfidul” Albion, ce să mai zicem?! Pe fondul polemicilor fără de sfârşit, „Brexitul” s-a amânat. Dacă se va organiza un al doilea referendum, cum e din ce în ce mai probabil, sondajele arată că majoritatea – mică, dar majoritate! – ar vota pentru rămânerea în Uniune. Soluţia ar putea fi susţinută de… atât de specialul umor englezesc: britanicii vor savura, cu siguranţă, din plin ridicolul participării obligatorii la alegerile europarlamentare, organizate în Regat chiar de către guvernul care s-a zbătut de mama focului pentru a obţine acordul Parlamentului de pe Tamisa pentru ieşire, deci pentru a nu mai vota!

Privind şi spre ograda noastră, e de-acum sigur că scrutinul din 26 mai va consfinţi prăbuşirea PSD în opţiunile electoratului şi s-ar putea crea rapid o nouă majoritate, fără partidele aflate acum la guvernare. Încă dinaintea dezbaterii asupra destinului Uniunii Europene, de la Consiliul „informal” de pe 9 mai, se aflase despre decizia preşedintelui francez Emmanuel Macron de a se alătura vocilor cu greutate care susţin statul nostru de drept – încă un semn că valorile democratice fondatoare vor fi în continuare apărate cu toată fermitatea şi că României i se recunoaşte importanţa la marginea de Est a Uniunii.

Cum se mai simte Europa? Nu cumva mult mai binişor decât încearcă să ne convingă catastrofiştii? În interpretare mai realistă, mai optimistă, dificultăţile ultimului deceniu încep să fie lăsate în urmă: au fost şi sunt tratate, drept care „pacienta” se întremează şi priveşte cu speranţă către viitor. În context, reuniunea găzduită de preşedintele Klaus Iohannis la Sibiu ar putea rămâne ca moment-reper de relansare a proiectului Europei unite…